La mineri este altfel decât la ceilalţi oameni. Atunci când mor, sufletul le rămâne pe pământ, iar trupul li se înalţă la cer. Aşa s-a întâmplat şi cu cei cinci ortaci din Uricani. Din punctul de vedere al pământului în care şi-au găsit sfârşitul, pământul în care au fost îngropaţi este un fel de cer. Pentru că le-a stat mereu desupra, la mare înălţime. Un cer în care soarele nu răsare niciodată şi unde Dumnezeu e şi mai greu de găsit decât Dumnezeul din cerul celălalt, de deasupra capetelor noastre. Poate că nici nu există Dumnezeul acesta. Dacă ar exista i-ar fi milă. Cât o gămălie de ac măcar. Cât un bob de muştar. Nu neapărat de vieţile tinere ale celor cinci mineri, ci de vieţile şi mai tinere, aflate abia la început, ale pruncilor lor. Sau de plânsul mamelor acestora. Nu există însă nicăieri milă pentru lumea în care oamenii ies, la urmă de tot, din pământ, pentru a se întoarce înapoi în pământ. Există doar plânsul şoptit al unui şir de femei îmbrăcate în haine de culoarea pământului, urmat de tăcerea mirată a unui şir şi mai lung de copii care nu ştiu cui să pună întrebările pe care le au de pus: cerului sau pământului?

Şi mai există un imens hohot de râs venit din Bucureşti să tropăie pe cele cinci morminte. Ca şi “sfânta” treime a neruşinării alcătuită din sufletul sălciu al domnului ministru Ariton, inteligenţa peltică a domnului ministru Botiş şi găunoşenia fudulă a domnului ministru Igaş.

Ei şi?! Au mai murit cinci oameni! Au apărut cinci văduve în plus pe lume! Viaţa merge cu telegondola înainte! Moartea o strigă de jos, chiar foarte de jos, încercând să se ţină după ea! Dar hohotele de râs acoperă totul! Cu râsul pre moarte călcând! Cum şi ce răspuns să aştepţi de la astfel de oameni?! Căci lor, nu Dumnezeului din cer, şi nici celui din pământ, au orfanii de acum şi de mâine să le pună nişte întrebări.

La mineri este altfel decât la