Criza economică din Europa a ţâşnit din împletirea unui sistem financiar deraiat cu o alcătuire instituţională şi de politici defectuoasă a zonei euro, pe fondul dificultăţilor statului asistenţial. Despre criză am scris adesea în ultimii ani remarcând dereglementarea pieţelor financiare şi o filosofie simplistă privind funcţionarea lor.

Vreau să punctez un aspect ce este mai puţin comentat în dezbaterea publică, nu numai la noi.

Valul de dereglementări în industria financiară, din ultimele decenii, este îndeobşte atribuit celor care vor pieţe cât mai libere. Big Bang-ul din City-ul londonez, ca şi renunţarea la legislaţia Glass-Steagal în SUA au fost sprijinite în principal de politicieni conservatori şi, respectiv, republicani (precum senatorul de Texas Phil Gramm).

Totodată, la cârma Fed-ului (banca centrala a SUA) Alan Greenspan a fost mai mult decât binevoitor faţă de extinderea utilizării produselor derivate. Dar este mai puţin notat rolul unor politicieni cu propensiuni de stânga în croiala politicilor privind pieţele financiare.

În timpul administraţiilor Clinton, Trezoreria (ministerul de finanţe în SUA) a încurajat utilizarea derivatelor, liberalizarea financiară. Chiar dacă Robert Rubin a jucat un rol-cheie în ajutarea Mexicului să iasă dintr-o criză, el a promovat liberalizarea globală a pieţelor financiare, care a adus mari necazuri în Asia.

Pe aceeaşi lungime de undă a fost şi Larry Summers, care i-a succedat la cârma Trezoreriei. În deceniul anilor 90 s-a vorbit mult despre o “cale a treia” (The Third Way) ca înnoire a social-democraţiei, deci nu ceva între stânga democrată şi dreapta democrată.

Ideea era de a regândi social-democraţia în condiţiile globalizării şi problemelor demografice. Această viziune a avut ca vârf ideologic pe Anthony Giddens, sociolog reputat. Ea a ţinut cap de afiş al uno