Atît Moş Nicolae, cît şi Moş Crăciun, veneau, cel puţin la mine şi la cunoscuţii mei, şi înainte de 89. Veneau la fel ca acum, Moş Nicolae invizibil şi mai puţin important, pe 5 decembrie seara, iar Moş Crăciun - în carne şi oase, şi impozant, pe 24 decembrie tot seara. Pe atunci abia dacă ştiam ce se serba de Crăciun şi cine era pruncul Iisus, nemaivorbind de post şi alte cele. Ştiam doar că de fiecare Ajun la noi veneau prietenii, beau, mîncau, făceau bancuri (inclusiv cu Moş Crăciun, despre care unii "binevoitori" spuneau că e cam ramolit şi beţivan), iar pe la ora 8 seara poposea chiar Moş Crăciun, mereu cu acelaşi ritual: dădea cadourile, confundîndu-ne pe unii cu alţii de fiecare dată, bea un pahar de votcă, apoi pleca repede, spunînd că e grăbit. Mult mai tîrziu decît alţii am descoperit şi eu, în sfîrşit, cadourile ascunse într-o debara de pe hol. Am înţeles, în ciuda dorinţelor mele fierbinţi, că Moş Crăciun nu există, cel puţin nu în forma concretă cu care am fost eu obişnuită. Atunci mi-am asumat personal rolul de moş; prima dată, pe la 12 ani, m-am îmbrăcat chiar şi în costumaţia de rigoare şi am preluat repertoriul unchiului meu, de dragul tradiţiei, al mitului...După care, au rămas cadourile. Eu, cea care primisem maxim mulţi ani de-a rîndul, trebuia , acum, "iniţiată" fiind, să-i mulţumesc pe toţi cei ce-mi asiguraseră ritualul atîţia ani înainte. Pe vremea lui Ceauşescu existau agendele, calendarele şi pixurile din plastic- cadouri ideale pentru bărbaţii familiei din punga unui adolescent fără economii (ci doar cu bani luaţi, aparent nu pe faţă, tot de la viitorii destinatari ai darurilor). Precum şi calendarele şi animalele din plastic sau pînză, din papetării sau magazinele de decoraţiuni interioare de atunci (la care puteai găsi inclusiv grătare), mărgelele din plastic colorat, tocmai potrivite pentru doamne.

Se găseau şi cadouri univ