Victor Hugo scria că alături de orice lucru mare se află o parodie. Gîndirea romantică îndeobşte susţine că istoria umanităţii se derulează ca o parodie a obiectului iniţial, care astfel s-ar deprecia continuu, pornind de la însuşi chipul Demiurgului reflectat în creaturile Sale. E un gen de spectacol în care se perindă o multitudine de măşti, nu neapărat compromiţătoare, facile, întrucît gestul parodic ajunge a nu se mai diferenţia net de obiectul vizat. Are loc o mixtură între ceea ce am putea numi afirmaţia modelului şi negaţia parodierii lui. Fiecare verigă a lanţului de elemente ale conştiinţei îşi relevă două aspecte solidare, cel grav şi cel parodic, în funcţie de context. Prin adîncirea experienţei creatoare, s-ar putea zice că parodia se deparodizează. Cu atît mai mult cu cît ea are în vedere un set mai cuprinzător de teme, ajungînd pînă la a ţinti totalitatea lumii. Chestiune de exerciţiu cultural. Dar orice fapt cultural e legat de durată. Jean Paul credea că o trăsătură umană care nu e comică în sine devine astfel după un decalaj temporal. Deoarece, explică autorul german, nimeni nu s-ar putea amuza de propriile-i acţiuni decît după cel puţin o oră de la producerea lor, cînd s-a detaşat prin configurarea altui eu ce ar putea relativiza comportamentul precedentului... Cu asemenea gînduri am însoţit lectura ultimului volum de versuri al lui Ion Stratan, intitulat, paradoxal exploziv, Biblioteca de dinamită. Întrucît poezia d-sale stă tot mai vădit sub semnul parodiei, putînd fi caracterizată, aşa cum o face semnatarul postfeţei, Octavian Soviany, o "comedie a literaturii". E o postură specifică în genere modernismului copt care-şi zice postmodernism (o tentativă de clasificare a turbulenţei din care a fost iniţial alcătuit) şi în particular seriei optzeciste a poeziei noastre, căreia Stratan îi aparţine. Însă pe cînd comilitonii săi de generaţie şarjea