În urmă cu aproape 15 ani eram un puşti cu cerneală la gură. De vină era vechiul meu stilou Parker, pe care deseori, în timpul vreunei argumentaţii, îl rodeam agitat, de mi se făceau buzele şi limba violet. "Domnuuu', iar v-aţi murdărit de cernealăăă", mă mustrau amuzaţi elevii mei. Mulţi ani după ce l-am pierdut într-o delegaţie la mama dracului, buricele degetelor încă mi se încordau în vis pe grumazul lui delicat. Cu el am dat examene şi am corectat primele lucrări, cu el am iscălit cele mai lungi scrisori de dragoste, cu el am scris primele texte de presă, înghesuite pe un dos de pagină refolosită.

Lumea aceea a dispărut de mult. Azi, când scriu acest ultim text pentru ziarul "pe print", laptopul îmi hârâie nevrotic, anunţându-mă că în curând se va duce şi el după celelalte două de dinaintea lui într-un loc al obiectelor epuizate, în care se va întâlni poate cu vechiul meu Parker şi în care va ajunge în curând şi gândul pe hârtie.

Amintindu-mi astăzi de începuturi, am încercat o uşoară nostalgie, dar şi multă uşurare. Sunt unul dintre cei care au susţinut că renunţarea la ediţiile tipărite şi concentrarea resurselor pentru dezvoltarea variantelor online înseamnă, de fapt, salvarea presei de la dispariţie. Oricât de ciudat ar suna pentru unii, Internetul înseamnă, în acest moment, un mediu mult mai curat decât piaţa printului. Am asistat la prea multe porcării în ultimii ani ca să-mi iau acum o faţă cernită.

În ultimii ani, patronii şi managerii de presă au inundat piaţa cu filme, cărţi, detergenţi, alifii minune, astfel încât ziarele au devenit o simplă hârtie de împachetat. Oamenilor li s-a creat impresia că informaţia pluteşte în aer, e gratis, e un bun al întregului popor, că ea e inclusă în preţul DVD-ului. Concurenţa a fost anihilată de nişte oameni fără vocaţie şi fără viziune, care au gândit această afacere ca la piaţă ("Două kile de ca