În ultimele sale zile de guvernare, cu o planificare sumară, George W. Bush a trimis 28.000 de trupe americane să susţină o misiune umanitară într-o ţară nefericită lipsită de importanţă strategică pentru SUA. Eforturile nobile s-au încheiat, desigur, cu un fiasco cunoscut sub numele de Black Hawk Down. Somalia nu a fost primul stat eşuat, dar a fost primul eşec la care politica Statelor Unite a încercat să răspundă în mod conştient.
18 de ani mai târziu, după trei administraţii americane şi doi secretari generali ai ONU, insurgenţii islamişti s-au înmulţit impetuos în Somalia, al cărei guvern controlează câteva blocuri din oraşe. Şi încă o dată în acest an, Somalia se află în topul celor mai instabile state din luime, o dovadă a punctelor slabe pe care competenţele comunităţii internaţionale le poate aduce.
Barack Obama a ocupat scaunul de preşedinte al SUA, conştient de problema statelor instabile, dar administraţia sa nu a putut dezvolta încă o politică explicită pe această temă, să nu mai vorbim capacitatea guvernului SUA de a se vindeca aceşti pacienţi profund bolnavi, comentează Foreign Policy.
Obama are o înţelegere intuitivă a problemelor transnaţionale ale lumii de după Războiul Rece - proliferarea nucleară, încălzirea globală, pandemii. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul statelor care devin instabile. În cadrul unui discurs, în august 2007, în primele luni ale campaniei sale prezidenţiale, Obama afirma că "aproape 60 de ţări", care "nu-şi pot controla frontierele sau teritoriul şi nu pot răspunde nevoilor de bază ale poporului lor" a constituit nu numai o dilemă morală, ci şi o provocare privind securitatea în cazul Occidentului.
Candidatul Obama a promis să "pună capăt situaţiei disperate care dă naştere la sentimente de ură", prin sprijinirea statelor eşuate pentru o bună guvernare a acestora, dublarea asistenţei străine pentru
