Era o vreme cand doctrina catolica a infaibilitatii papei se aplica intr-un sens foarte strict. Daca nu erai de acord cu ce spunea papa, erai excomunicat si ti se rezerva un loc in iad. Nu conta nici macar daca iti bazai argumentele pe Biblie, textul sfant era ceva mai slab intr-o disputa decat interpretarea sa de catre suveranul pontif.
De cand cu modernizarea Bisericii Catolice, nu prea se mai practica excomunicari pentru diferente de opinii. Toata discutia despre puterea suverana a parlamentului imi aminteste insa de epoca in care persoana papei era considerata mai presus de greseala. Parlamentul roman este cea mai importanta institutie democratica a tarii.
Nu am de gand sa neg acest fapt, ar insemna sa imi neg propriile convingeri. Dar a spune ca o critica la adresa deciziilor pe care le ia majoritatea parlamentara pune in discutie institutia ca atare, inseamna a pune aceasta majoritate mai presus de Constitutie si de dreptul democratic de a critica.
Parlamentul este organul reprezentativ suprem, dar asta nu inseamna ca nu poate gresi grav, asa cum a facut atunci cand a abuzat de dreptul sau de a-l suspenda pe presedinte in lipsa unor grave fapte.
Va pun o intrebare simpla: cum se face ca o lunga lista de intelectuali si activisti ai societatii civile care au militat consecvent pentru democratizarea Romaniei au criticat acum parlamentul pentru decizia sa? Sunt acesti oameni cuprinsi brusc si in masa de o orbire antidemocratica? Au fost spalati pe creier de toate teoriile pe care le-au invatat si practicat doar pentru ca le este drag
ha-ha-itul suspendatului? Cum se face ca Gabriel Liiceanu pica brusc in tabara celor care sunt descrisi ca antidemocrati? Si cum se face ca Vadim Tudor a devenit aparatorul democratiei parlamentare?
Se spune ca Traian Basescu este un fel de Hugo Chavez al Romaniei,