„The Last Winter” merita si nu merita sa fie vazut. Merita pentru ca e un film independent (o coproductie preponderent americana in care s-au implicat si islandezii de la Zik Zak Kvikmyndir, care au produs „Noi, albinosul”) si pentru ca nu pare sa fie construit dupa reteta. E dezlanat si vag atos. Primele imagini (desaturate, in intentia de a da filmului o tenta cat mai naturala) ne arata un peisaj alb, nordul Alaskai, unde e cantonata echipa unei firme care intentioneaza sa faca extractii.
Fireste, stiind ca ai de-a face cu un thriller, te astepti ca ceva sa fie putred in Alaska. Oricum, si daca nu stii, te prinzi repede, pentru ca in gesturile eroilor, in discutiile lor, in miscarile de aparat e o asteptare a unor lucruri nu prea placute care stau sa se porneasca. Iar aceasta asteptare e bine construita.
Aparatul de filmat delimiteaza eficient spatiul stramt al adapostului din mijlocul teritoriului alb, iar coloana sonora il decupeaza intim si-i ofera caldura prin vocea securizanta a Ninei Simone. Numarul redus de actori face mai usoara numaratoarea inversa gen „Zece negri mititei”. Distributia are doar doua nume mai cunoscute – Ron Perlman si James Legros – in rest necunoscuti (lucru care-i face mult mai credibili).
Chiar si cand iti devine clar ca ai de-a face cu un thriller ecologic (iata, o noua specializare), nu poti spune ca eliminarea membrilor echipei urmeaza reteta – nici ca ritm, nici ca modalitate de eliminare.
„Ultima iarna” e un thriller atipic. Atat de atipic incat isi permite s-o sfecleasca de multe ori – mai ales figurand acea forta suparata a naturii prin niste monstri facuti pe calculator care sunt parca din alt film. Sau prin felul in care pune punct povestii – nepunand de fapt un punct clar. Sau prin optiunea de a salva un singur personaj – prin circumstante pe care nu ni le mai explica.
Insa
