E un boom am mediocritatii vociferante, o vinzoleala de iesiri la rampa, cu pletore insistente de veleitari intrepizi, manevrind proiecte si promotii, apelind, unii, la sponsorizari copioase, altii, esticii Europei, la serviciile ambasadelor si centrelor culturale, devenind neobositi globe-trotteri ai searbedelor palmarese. Daca, jucindu-ne, convenim ca Dali, Picasso, Miro au fost vedete in sensul forte al cuvintului (cum sa nu fi fost!), atunci, extrapolind, putem contura un scenariu, fie si aproximativ, a ceea ce se intimpla azi in domeniu. In fond, dupa atita vreme de la evolutia lor, faima le ramine intacta, de nu cumva amplificindu-se progresiv. Picasso se lasa filmat in timp ce picta, beneficiind astfel, histrionic, de oficiile mediei moderne. De unde si fascinatia imediat mondiala exercitata de cei trei. Si nu numai de ei. Chiar daca ar fi pictat altadata, cu o suta de ani in urma, expansiunea imaginii lor ar fi fost insotita de aceeasi voga, poate ceva mai palida decit cea servindu-se de explozia presei si televiziunii. Cum or fi stind lucrurile insa cu titanii Renasterii, pina ce acestia sa patrunda pe misterioasele canale ale dispersiei? Daca ce expunea Picasso era instantaneu cunoscut in Africa de Sud sau Japonia - in Europa, evident - cine stia de Leonardo, in timp ce geniul se consuma intr-un atelier ca toate atelierele vremii? Un anturaj dintre cele mai rafinate - fie al discipolilor fideli, fie, mai extins, al curtilor auguste, in protectia carora se gasea florentinul - era unica difuziune. Intr-o lume cu norme stricte, pe cit de limitate, pe atit de compensator fastuoase. Inaintind in idee, putem, tot asa, extrapola si mai ritos, extaziindu-ne in fata stupefiantelor imagini rupestre de la Altamira sau Lascaux. Stiind ca enorm de putini indivizi de atunci, si chiar de mult mai tirziu, le vazusera. De nu cumva nici nu trebuiau vazute, cu totul alta meni