În 1942, cînd se năştea într-un cort din deşertul libian, pe-aproape de orăşelul Surt, Muammar al Kaddafi nu bănuia că va avea de-a face, peste 40 de ani, cu fermenţii româneşti! Oh, năprasnică lipsă de viziune! Ah, cruntă lovitură a viitorului - tu, viitor nerecunoscător, precum cămila sătulă ce întoarce spatele oazei, cu ochii deja în altă parte! Fiul de mîndru beduin care a fost şi este şeful Libiei n-ar fi bănuit o clipă că, dinspre nordul răcoros şi european, dinspre cîmpiile bătute de vînturile altei mări, veni-va odată vuietul voioşiei alimentate de stranii fermenţi, zvon de zaiafet şi legănat de doine! Fiul deşertului, licenţiatul din 1963 al Universităţii centrale libaneze, absolventul din 1965 al Academiei militare locale, ofiţerul ce urca pe rînd treptele carierei, complotistul victorios împotriva regelui Idris I din septembrie 1969, finanţatorul de mai tîrziu al Panterelor Negre şi al Naţiunii Islamului americane şi furnizorul din umbră al Armatei Republicane Irlandeze etc., fu bătut la el acasă, în cele din urmă, de fierberea mustului românizat, simbol parşiv al socialismului mioritico-saharian. Căci despre ce-i vorba aici, cititorule? Atît de întortocheate au fost căile tiermondismului şi atît de clară nevoia de devize şi petrol a României, încît între 1978 -'82 s-a demarat un important proiect de colaborare între cele două ţări, prin care muncitorii constructori români îşi asumau sarcina ridicării a sute de obiective social-culturale pe teritoriul Jamahiriei Arabe Libiene Socialiste. Din perspectiva istoriei, lucrurile stau aşa*: pe o întindere de 240 de km de-a lungul litoralului şi pe un front de lucru de 80 de km adîncime în teritoriu, în 54 de colonii de lucru (în zona Tripoli, Azizia, Tarhuna ş.a.), românii au lucrat serios - aveau de lăsat în urmă 136 de şcoli, 33 de arene cultural-sportive, 9 teatre, 1 siloz de 40.000 de tone, 2500 de apa