Când l-am auzit prima dată pe Byron eram în liceu. Nu reuşesc să localizez exact momentul, la fel cum nu reuşesc să punctez, cu exactitate, nici trupa sau contextul care îl înfăţişau.
Este vorba despre situaţia aceea particulară în care un anumit om, prin vocea şi prin flautul lui, reuşea să umbrească tot ceea ce îl înconjoară. Unii ar fi geloşi şi ar pune o realitate ca asta sub semnul unei nedreptăţi. În fapt, însă, este vorba despre talent şi atât. Un talent căruia nu ai cum să i te opui, un talent pe care unii nu îl au, alţii îl au, iar o mică, mică parte îl are cu asupra de măsură. Byron, Dan Byron, face parte din această ultimă categorie. Nu o spun eu, ascultătorul, nu o spun ei, criticii, ci o spune o stare de fapt care a modelat parcursul muzicii româneşti al ultimilor cel puţin zece ani. Aşadar, şi povestea lui Byron, ca orice altă poveste, începe cu „a fost odată ca niciodată un tânăr rebel şi talentat...”
Ioana Paverman: Ţi-ai exprimat, în mai multe rânduri, nemulţumirea faţă de modul în care mass-media bombardează publicul cu mesaje stupide, lipsite de orice fel de logică şi estetică. Ar fi şi nedrept şi inutil să te întreb pe tine, acum, care e soluţia, care e ieşirea din cercul ăsta vicios. Aşa că am să mă limitez la cazul particular al muzicii. Care crezi că este aportul pe care muzica l-ar putea aduce în direcţia schimbării?
Dan Byron: În momentul de faţă, problema este una, cel puţin ciudată. Cumva, înţeleg, dar nu înţeleg. Mă întreb dacă promovarea unor chestii atât de facile nu are cumva în spate un scop politic, care urmăreşte tocmai ca oamenii să aibă un nivel de cultură cât mai apropiat de zero. Nu înţeleg, la fel, de ce casele de discuri continuă să promoveze prostii. Pare că, undeva în spate, au legătură între ele.
Intră aici pentru a citi întregul interviu
