Parintele Calistrat de la Manastirea Vladiceni"Îndrazniti, Eu am biruit lumea" (Ioan 16.33)
Pocainta este arta de a curati sufletul de zgura pacatelor. Interesant ramâne faptul ca niciodata pacatele noastre n-au fost piedica în calea întâlnirii cu Dumnezeu. Niciodata nu au existat momente în care Dumnezeu sa nu-si împartaseasca iubirea, mila, iertarea. Privita la suprafata, pocainta pare a fi ceva superficial, dar la o privire mai atenta vedem ca pocainta se lucreaza în inima. "Dintru adâncuri am strigat catre tine, Doamne, auzi glasul meu" (Psalmi 129.1). Privita ca metoda de parasire a pacatului si de întâlnire cu Dumnezeu, vedem ca întreg trupul omenesc participa la aceasta taina. Pentru a exista în armonie omul din afara, adica "trupul" si omul nevazut, "sufletul", au nevoie de acel echilibru care se realizeaza numai si numai prin Duhul Sfânt. Acesta lucreaza numai la cerinta vointei noastre personale. Nu calca niciodata peste puterea liberului arbitru. "Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie" (Matei 16.24). Datatorul acestui dar duhovnicesc al pocaintei este Dumnezeu.
Asemenea tuturor vietatilor si OMUL, regele creatiei, a fost creat spre o desavârsita armonie. Spre aceasta armonie omul trebuie sa vina din iubire si chiar din necesitate pentru a trai în sufletul sau unirea cu Dumnezeu. Iubirea si pocainta trebuie sa plece ca stari si lucrari din inima noastra. Când a zis Dumnezeu "sa facem om dupa chipul si asemanarea noastra" (Facerea 1.26), a avut în vedere ca OMUL, regele creatiei, sa fie asemenea icoanei Sale.
Mai întâi de toate, destinatia omului este nemurirea, deci vesnicia. Pentru aceasta i-a daruit un "suflet vesnic". Deci prima asemanare cu Ziditorul este nemurirea sufletului, aceasta scânteie sfânta din Dumnezeu, despre care nu putem si nici nu vom putea explica vreoda