La aparitia primului volum din Memoria ca zestre, m-am declarat norocoasa ca nu o cunoscusem personal pe Nina Cassian. Asta ma tinea deoparte de puterea farmecului personal al scriitoarei - de care mai toata lumea vorbea - si ma lasa in contact numai cu textul si cu biografia nemijlocita a autoarei. Mi-am mai intrebuintat o data cu folos beneficiul, la volumul al doilea, si uite ca a treia carte, referitoare la anii 1985-2005, ma gaseste intr-o pozitie de doua ori incomoda: am vazut-o recent pe Nina Cassian la lansarea volumului (si confirm forta farmecului ei personal!) si sunt deja... implicata in editarea lui la Editura Institutului Cultural Roman. Imprejurarea m-a lipsit de un unghi foarte comod, detasat, dar mi-a lamurit unele lucruri.

Primul dintre ele este acela ca Nina Cassian nu realizeaza imensul dezavantaj pe care biografia sa l-a jucat operei sale. Asa se face ca se mira cu indignare de succesul rapid obtinut in afara Romaniei si de incapatanata contestare de acasa: �In nici opt ani de zile, am achizitionat, aici si in Anglia, mai mult respect, recunoastere si entuziasm decat in patruzeci de ani in Romania� - scrie ea la New York. Nici chiar contestarile care trec oceanul (cea mai groasa - a lui Valery Oisteanu, care o face, in public, �vaca comunista�!) nu-i dau de gandit. Nina Cassian aproape nu cunoaste autoanaliza. Cand se uita inapoi, aluneca invariabil spre autoacceptare, autojustificare, autocompatimire. Nimic de regretat. Propriul parcurs e o neintrerupta auto-propunere de sine ca atare, in virtutea calitatilor pe care si le vede remarcate la tot pasul. Spre deosebire de alti autori de jurnale/memorii, o statistica simpla ar arata ca sunt mai multe laudele colectionate in scris decat atacurile. Mai numeroase succesele decat esecurile. Cum ii reuseste? Prin firea extrovertita pana la goliciune interioara, prin disponibilitat