Făinare, păianjenul roşu, mii de afide verzulii şi lunguieţe. Toate s-au năpustit într-un nemilos atac asupra florilor din micul balcon; pripăşisem acolo cîţiva trandafiri pitici, un caprifoi de care eram mîndră de parcă eu l-aş fi făcut, şi alte cîteva petunii şi crăiţe pe care reuşisem să le cresc mlădiţe din seminţele păstrate de anul trecut. „Păi, şi afidele astea sînt parte din natură“ – mi s-a spus, în momentul în care lumea mea verde mi se prăbuşise în cap şi nu puteam decît să privesc descumpănită, cu mîinile atîrnînd grele pe lîngă trup, dezastrul care-mi făcea fărîme încropeala botanică de pe balcon. Mi-a venit să plîng de parcă toată existenţa mea ulterioară ar fi depins de o mînă de crăiţe. De parcă acel caprifoi, cu frunzele stinse de mana albicioasă, ar fi trebuit să ne umple cămările la toamnă şi, iată, acum o să murim de foame şi de sete.

Mă gîndeam că aşa ar trebui să se simtă un biet ţăran cînd vede că urîtele coropişniţe, roiuri de muşiţe, de gîndaci şi viermi îi atacă varza sau cartofii. Că molia tomatelor – al cărei nume latinesc pare o răzbunare în română: tuta absoluta îi zice – face praf roşiile copilite, cu spinarea ruptă.

DE ACELASI AUTOR Omagiu paznicilor Mic bestiar de metrou Scrisori, misive, mesaje Începutul lăsatului O să rîdeţi de trimiterea – desigur, caraghioasă – prin care am legat agonia florilor din balcon de dezastrul adevărat din curtea ţăranului. Eu una am pus mîna pe un insecticid şi am fîsîit cu ură toată populaţia colcăitoare care se nărăvise la petunii. Am destrămat scrîşnind din dinţi pînzicile fine ale minusculului păianjen roşu, care învelise molcuţ crengi, frunze, boboci de trandafiri. Am stropit petele albe, fantomatice ale făinării care descompunea lăstarii ondulaţi de Mîna Maicii Domnului. Şi am jurat să nu mă mai intereseze dacă roşiile sau castraveţii luaţi din piaţă sînt organici au ba. Dacă sînt