„Tot ce putem să indicăm ca prezenţă NATO în Polonia este un centru nefinalizat de conferinţe, ceea ce nu prea îţi dă încredere că NATO ar apăra acest centru de conferinţe. Dacă mă întrebaţi dacă e mai bine să avem garanţii care nu sunt credibile decât să nu le avem deloc, atunci foarte direct vă răspund că experienţa Poloniei din 1939 ne arată că e mai bine să nu avem niciun fel de garanţii.“ (Radoslaw Sikorski, aprilie 2008)

Asistăm oare la o criză pe flancul de est? Este o întrebare tot mai „trendy“, astăzi, după vizita preşedintelui Obama la Moscova. Catalizatorul dezbaterii l-a constituit scrisoarea deschisă adresată administraţiei Obama de către generaţia preşedinţilor euroatlantişti din statele Noii Europe, care, pe parcursul anilor ’90, au pus bazele procesului de extindere spre est a garanţiilor de securitate ale NATO. Este o preocupare legitimă care survine pe fondul afirmării unui anumit deficit de atenţie al administraţiei Obama faţă de reasigurarea strategică a flancului de est al Alianţei.

Analizată în perspectivă, poziţia Washingtonului conturează o listă de priorităţi centrată pe dosare complexe, precum Iranul şi Coreea de Nord, în gestiunea cărora rolul Rusiei este considerat esenţial. În această logică şi în plin proces de destindere a relaţiei cu Rusia, este de presupus că Washingtonul se va abţine de la gesturi care ar putea să irite sau să provoace Moscova. Astfel observăm această echilibristică adoptată în dezbaterea privind scutul antirachetă, dar şi pledoaria la nivelul NATO, ca Alianţa să revină la „bussiness as usual“ în relaţia cu Moscova. Ceea ce îi nelinişteşte însă pe semnatarii scrisorii este faptul că, pe fond, vorbim de aceeaşi Rusie, cea care numai cu un an în urmă a invadat Georgia, care, la sfârşitul lui 2007, s-a retras din Tratatul Forţelor Convenţionale din Europa, aceeaşi Rusie care supune periodic Europa şantaju