Criza a generat înţările dezvoltate discuţii aprinse legate de modul în care băncile centrale ar putea stimula creşterea economică şi contribui astfel la reducerea şomajului. Totuşi, destul de greu de găsit soluţii în condiţiile în care ratele dobânzii de politică monetară se apropie de zero, spaţiul de manevră al politicii monetare îngustându-se considerabil. În contextul în care politica fiscală dovedeşte că nu a fost capabilă să reprezinte o contrapondere eficientă celei monetare. După rundele succesive de injecţii de bani în economie (quantitative easing) s-a găsit ideea «reîncălzirii unei ciorbe» al cărei „gust“ în Occident se cunoaşte în teorie de prin anii ’80. În practică nu s-a aplicat niciodată.

Este vorba despre modificarea strategiei de politică monetară (dezbatere la modă în ţările dezvoltate), de la strategia de ţintire a inflaţiei (TI) la cea de ţintire a ratei de creştere a PIB nominal (TPN), văzută ca ancoră prin care băncile centrale pot susţine într-o măsură mai mare reluarea creşterii economice. O soluţie probabilă în ţările dezvoltate, ineficient de aplicat în ţările emergente.

Ce înseamnă şi ce avantaje ar avea ţintirea PIB nominal

Ţintirea PIB nominal presupune utilizarea politicii monetare pentru a calibra rata dobânzii pe termen scurt, ca răspuns la deviaţia ratei de creştere a PIB nominal de la ţinta stabilită (rata de creştere a PIB nominal este egală cu suma dintre rata de creştere a PIB real şi inflaţie).

În literatura de specialitate se consideră că principalul avantaj al ţintirii ratei de creştere PIB nominal este absorbţia facilă a şocurilor dinspre oferta agregată. De exemplu, în condiţiile creşterii preţului petrolului apar atât o încetinire a creşterii PIB real concomitent unei inflaţii crescute, băncile centrale confruntându-se în acest caz cu o dilemă. Dacă relaxează politica monetară pentru a s