În România, poveştile nu cresc odată cu cei care le ascultă. Rămîn îngheţate în timpul narativ clasic, decuplate de la realitatea imediată a vîrstelor în mişcare. Poveştile teatrului pentru copiii de azi sînt, în cea mai mare parte, poveştile copiilor de ieri.

La fel cum manualele şcolare sînt depăşite de realităţile proxime ale elevilor, tot aşa, instituţiile care spun poveşti uită, de multe ori, cine sînt copiii pentru care le spun. Care este societatea spectacolului lor cotidian şi cum poate fi integrată într-un discurs ficţional cu alte repere temporale. În teatrele pentru copii se fac, cu cîteva excepţii, exclusiv basme. Preocuparea pentru un teatru de maturizare a conştiinţei sociale, un teatru pentru adolescenţi, care să integreze problemele cu care ei se confruntă, este aproape inexistentă. Acest segment de public, care poate construi un model de implicare colectivă, influenţat şi reactiv la ceea ce vede, este nereprezentat. Pentru el există doar Albă ca Zăpadă.

Poveştile copiilor care intră astăzi într-o sală de teatru revin la cîteva arhetipuri narative: Cenuşăreasa, Scufiţa Roşie, Pinocchio. Nu relevanţa lor este chestionabilă, nici persistenţa cu care sînt reluate, ci faptul că alternativele la aceste poveşti-mit, devenite repertoriu recurent şi reflex cultural, sînt foarte puţine. Ficţiunile care să aibă în centru naraţiuni-document ale copiilor de lîngă noi, testimonialele cotidiene care să privilegieze viaţa puştilor cărora le punem etichete fără să-i cunoaştem cu-adevărat, nu-şi găsesc încă un loc reperabil printre poveştile asupra cărora revenim.

DE ACELASI AUTOR Teatru de extracţie comunitară La marginea lumii Educaţia gîndirii critice Selecţia de direcţie Teatrul pentru copii şi adolescenţi poate deveni un centru de educaţie participativă, un spaţiu de solidaritate cu problematica unei vîrste vulnerabile şi o formă de cercet