Între a fi şi a nu fi, naşterea oferă şansa fiinţei. Inconvenientul de a te naşte este însă acela că, odată ce exişti, nu poţi trăi oricum. Viaţa demnă impune anume standarde dincolo de care fiinţa decade şi se descalifică. Cade în precaritate sau în impostură. O societate democratică şi bogată, simţindu-se responsabilă de asemenea eventualităţi, se străduieşte să ofere şanse egale tuturor pentru a nu rata împlinirile vieţii civile. Printr-un cadru legal adecvat şi un sistem de instituţii care-l pun în practică, ea atenuează discriminările datorate hazardului naşterii şi deschide fiecărui cetăţean accesul la oportunităţile civilizaţiei. Mai mult încă, ea tinde să amortizeze şi impactul defavorabil al fatalităţilor socio-economice şi să dea o a doua şansă celor dezavantajaţi de evenimente neprevăzute, responsabile de eşecuri nemeritate. În schimb, crizele sufleteşti, impasul spiritual, eşecul existenţial nu par să se bucure nici de vreo asistenţă instituţionalizată şi nici măcar de fireasca recunoaştere (oficială). Recunoaştere de altfel absolut necesară pentru ca mentalitatea civilizată să le adopte ca probleme legitime şi cronice şi să catadixească a le căuta soluţii, remedii şi eventual strategii de prevenire sau de atenuare. Cu o atitudine ilustrînd mai degrabă ipocrizia generală, ele sînt taxate în pripă dacă nu de-a dreptul ca defetism cinic, atunci, la fel de expeditiv, drept sclifoseală nedemnă a sufletelor "nobile", nepregătite să dea piept cu viaţa, şi nu au decît şansa tardivă de a fi preluate nu de asistenţa socială, ci direct de aceea psihiatrică. Ideologia oficială, singura care animă prestaţia pedagogică şi modelează sufletele celor ce sînt mai degrabă involuntarele ei produse decît presupuşii ei beneficiari, se serveşte încă de marile - şi desuetele - poveşti apologetice ale civilizaţiei. Nu-i de mirare că spiritele astfel (de)formate sînt doar