Am petrecut două săptămîni în pădurea asta de o luxurianţă calculată (ce altceva e barocul?) unde dumnezeul invizibil, însă cert la fiecare pas, se numeşte Flaubert. Şi, oricît de mult mi-aş fi dorit să-ţi împărtăşesc imediat din rezultatele acestei expediţii, trebuie să mă întorc la scrisoarea marilor morţi, trimisă ţie acum ceva timp. Asociam atunci moartea cu plictiseala, intrarea într-un discurs existenţial liniar, cu după-amiezile tîrzii, duminicale, de vară… Uitasem însă atunci să vorbesc despre privirile finale, despre viziunile personajelor lui Flaubert. Şi care dintre ele are o viziune care să închidă în ea, stilistic, ca într-o capsulă, mai mult din grotescul flaubertian decît blajina Félicité? Ce mă interesează aici, însă, nu este viziunea în sine (prea cunoscută, de altfel), ci atenţia pe care Flaubert o acordă elementelor auditive (îmi ierţi barbaria lingvistică, dar încerc să demonstrez că aceste viziuni pe care muribunda Félicité le are în perioada care-i precede moartea compun, în cazul ei, o moarte activă, o lentă, însă febrilă scrutare a realului cu ajutorul singurului simţ care-i mai stă la dispoziţie). So:„Fîneţele răspîndeau miresmele verii; muştele bîzîiau; soarele făcea să sclipească pîrîul, încingea ardeziile de pe acoperişuri. Bătrîna Simon, reîntoarsă în cameră, se lăsă furată de somn. Se trezi în dangătul clopotelor; ieşea lumea de la vecernie. Félicité încetă dintr-odată să mai aiureze. Gîndindu-se la procesiune, vedea totul ca şi cum ar fi fost şi ea acolo, împreună cu toţi ceilalţi. Copiii de şcoală, coriştii şi pompierii mergeau pe trotuare, pe cînd prin mijlocul străzii înaintau mai întîi: aprodul, înarmat cu halebarda lui, paracliserul, cu o cruce mare, învăţătorul, supraveghindu-i pe băieţi, călugăriţa, neluîndu-şi ochii de la şcolăriţele ei; trei, cele mai drăgălaşe dintre ele, cu părul inelat, ca nişte îngeri, presărau peta