Cînd, cu ani în urmă, Adam Michnik mi-a atras atenţia că riscăm să folosim dosarele Securităţii mai intens şi mai haotic decît o făceau securiştii înşişi, mi s-a părut că înţelepciunea lui mergea prea departe. În fond, aveam nevoie de adevăr, oricît de penibil sau de dureros ar fi fost el, aveam nevoie de o limpezire definitivă a apelor, ca să nu eşuăm în echivoc, toxină şi şantaj. Numai că, foarte des, "demascările" cu care ne-am confruntat au adăugat eventualelor limpeziri un nesănătos halou de confuzie. Mai întîi, ele au fost întrucîtva dirijate de "bunăvoinţa" deţinătorilor de arhive. Apoi, dincolo de mici frisoane de presă, efectul lor a fost practic nul. Nimeni nu a fost cu adevărat compromis în urma publicitării lor, nimeni nu şi-a pierdut poziţia publică sau tupeul. În sfîrşit, lipsa criteriilor clare, caracterul impulsiv şi oarecum arbitrar al procedurilor "demascatoare", o inconsistentă pripă judiciară (cu corolarul unei pernicioase evacuări a nuanţelor), toate acestea au provocat, în final, o devălmăşie insalubră. Adrian Păunescu a putut apărea ca victimă şi Ştefan Augustin Doinaş ca agresor, Vadim Tudor a fost inocentat, în vreme ce Noica a devenit suspect, Paleologu s-a consacrat ca defect, dar Ristea Priboi a scăpat basma curată. Exemplele se pot înmulţi. Fireşte, nu se pune problema să trecem cu vederea transgresiunile "oamenilor de bine" şi să nu condamnăm decît pe cei dinainte condamnaţi de propria lor ticăloşie. Trebuie să umblăm însă prin hîrtii şi prin destine cu maximă fineţe, cu discernămînt, cîntărind farmaceutic contexte, caractere, rezultante esenţiale de ansamblu, şi nu doar accesorii episodice, de detaliu.

Lucrurile merg uneori împiedicat şi divagatoriu, din cauza autorităţii discutabile şi a motivaţiilor vicioase care îi animă pe demascatori. Cînd, de pildă, dindărătul cîte unui "înger exterminator", descoperi un fost turnător d