„Perioada în care vă gândeaţi că intraţi în NATO şi UE şi ei vor avea grijă de voi nu s-a terminat, ci de fapt nu a fost niciodată ceva adevărat, este doar o iluzie optică. România este un stat suveran, cu mari resurse, cu un viitor şi trebuie să îşi asume responsabilitatea pentru acest viitor al său, să accepte preţul independenţei pe care o are”.

„Dacă vă angajaţi în nostalgii romantice, dacă urmăriţi visul minunat care a fost odată UE, veţi avea de-a face cu istoria, care îşi arată faţa urâtă. Iar românii au văzut deja faţa urâtă a istoriei”- a clamat, la Bucureşti, politologul american George Friedman, virulent eurosceptic şi NATO-sceptic, pendulând emoţional între o oralitate de laudatio şi una gravă, de eveniment funerar.

Totuşi, dizertaţia susţinută de Friedman (taguri de definire media: şocantă, cinică, nepoliticoasă, suspectă, violentă, etc), în aula BNR, în faţa unei selecte audienţe de putere şi influenţa rămasă fără cuvinte nu capătă rotunjime şi înţeles adecvat decât prin recursul la volumul “Ţinuturi de frontieră. O călătorie geopolitică în Eurasia” cu care editura RAO, pe fază, ne-a completat un excurs şi o viziune “pas comme les autres”.

Există o textură ideatică şi emoţională densă în planul secundar al expunerilor, cu scrieri programatice şi într-un crescendo dat de un mix încă greu de elucidat, din unghiul local.Dacă în “Următorul deceniu” politologul american anunţă un cap de “temă strategică” în oprirea expansiunii ruseşti în Europa prin articularea liniei Varşovia-Bucureşti-Ankara vs alianţa Germania-Rusia dar în contextul unui status qvo al echilibrelor instituţionale mari, în noul volum “Ţinuturi de frontieră” discursul devine tranşant. Fundalul pe care se propune “soluţia de blocaj” capătă accente dramatice: se postulează decesul NATO şi UE într-un interval perceptibil, din imponderabile şi metalimbaj, ca apropiate. Axe