Aţi absolvit filologia la Universitatea Complutense. Cum aţi alunecat spre teatru? Trăind la Madrid, am avut norocul să văd spectacole foarte bune încă de cînd eram foarte tînăr. De obicei, vorbesc despre un început la 16 ani: am văzut Unchiul Vania de Cehov, în regia lui Layton, Bodas que fueron famosas… (…del Pingajo y la Fandanga) de Rodríguez Méndez în regia lui Gómez. Cînd am terminat facultatea, am început să lucrez în administraţie la Festivalul de Toamnă de la Madrid. În 1989 am fost director al Teatrului Rojas din Toledo şi cam tot atunci am început să particip la ateliere de scriere dramatică: primul a fost cu Ernesto Caballero, în acelaşi an. În 1992 – deja scrisesem Mariana – am participat la atelierul organizat de Centrul Naţional pentru Noi Tendinţe Scenice, cu Marco Antonio de la Parra – unde m-am întîlnit cu Angélica Liddell –, din care s-a născut colectivul El Astillero şi unde mi-am terminat piesa Para quemar la memoria/ Ca să punem pe foc memoria, Premiul Naţional Calderón de la Barca. Ne puteţi spune mai multe despre ideea Teatrului del Astillero, proiectul colectiv pe care l-aţi fondat în 1993 împreună cu Luis Miguel González Cruz, Raúl Hernández Garrido şi Juan Mayorga? După experienţa atelierului cu Parra din 1992, Luis Miguel, Raúl şi Juan mi-au propus să continuăm împreună tipul acesta de lucru, ceea ce presupunea să le prezentăm celorlalţi proiectele proprii şi să primim de la ei şi referinţe sau idei, şi critici dure, sincere şi profunde. Timp de doi ani, am scris texte personale şi am propus proiecte comune de scriitură. În 1995, a fost vorba să ne asumăm producţia piesei mele, Para quemar la memoria/ Ca să punem pe foc memoria, care, fiindcă primise Premiul Calderón, beneficia de o mică subvenţia din partea Ministerului Culturii. Regizorul piesei, prietenul meu Guillermo Heras, ne-a propus să facem încă un pas: Guillermo s-a integra