Informaţiile pe care le primim zilnic din mass-media, ideile şi argumentele din dezbaterile televizate ne ajută să luăm decizii în dubla noastră calitate de cetăţeni şi consumatori. De aceea, dezbaterea despre tipurile de concentrare a proprietăţii şi implicaţiile ei în etica jurnalistică este, pînă la urmă, o contribuţie la construcţia societăţii democratice. Între 1983 şi 1992, concentrarea în domeniul producţiei şi al vînzărilor de ziare, reviste şi cărţi a crescut substanţial în Statele Unite ale Americii: numărul de editori de ziare a scăzut de la 20 la 11, editorii importanţi de reviste au rămas numai 2 (din 20), iar numărul marilor edituri a scăzut de la 11 la 5. Producătorii şi difuzorii de film şi de televiziune, deja extrem de concentraţi - există în jur de 5 sau 6 actori principali pe această piaţă -, au rămas relativ stabili. Acest tip de concentrare a proprietăţilor dintr-un anumit segment de piaţă, ce risca să se transforme în monopol, a devenit şi mai acut începînd cu marile fuziuni ale anilor 2000: "giganţi" comerciali ca AOL-Time-Warner sau Vivendi-Universal sînt acum actori importanţi pe toate segmentele de piaţă mass-media: de la furnizarea de servicii (Internet şi televiziune prin cablu) la producţie şi difuzare de presă scrisă, de la producţii de radio şi televiziune la film şi case de discuri. În prezent, 6 astfel de companii domină piaţa americană a audiovizualului (acoperind aproape 80% din nevoi) şi influenţează într-o bună măsură audiovizualul din lumea întreagă: AOL-Time-Warner, Vivendi-Universal, Viacom, News Corporation, Disney, Bertelsmann. O piaţă redusă la doar 6 actori principali (şi extrem de mare în ceea ce priveşte numărul de consumatori) înseamnă, în primul rînd, o scădere a concurenţei; ceea ce este rău pentru orice domeniu, cu atît mai mult pentru audiovizual. Calitatea programelor de ştiri nu are cum să nu aibă de suferi