RETETA DE VEDETA Ajung mai tarziu decat planificasem. O cunostinta comuna, afland ca ii voi face o vizita, ma rugase sa-l salut. Cum imi deschide usa, imi indeplinesc aceasta datorie de onoare. Marius Bodochi zambeste si-si aminteste imediat de o piesa jucata candva la teatrul din Cluj.
POMPILIU KOSTAS RADULESCU
Il urmez iute in bucataria cochetei garsoniere. Desi se grabeste, ma intreaba cu eleganta daca mi-e foame si incepe sa pregateasca ceva. Apoi, tacere. Dar nu simt nevoia sa-i vorbesc. E un spectacol suficient de neobisnuit sa-l admir pe Marius Bodochi manevrand uneltele de bucatarie. Nu pare un rol pe care si-l asuma des. Sunt tentat sa fac o gluma legata de cat de bine se asorteaza pantalonii din piele pe care-i poarta cu negrul tigaii, dar mi-e teama sa nu-l supar. Asa ca renunt si-l intreb despre venirea lui la Teatrul National.
"S-a spus ca am venit relativ tarziu sa joc in Bucuresti, cand eram deja un actor format, cu o cariera in spate. Eu sunt convins ca am venit exact la timpul potrivit. Dovada e ca in primele cinci luni am avut patru roluri principale. Pentru mine nu a existat ceea ce se cheama mirajul Bucurestiului. Daca ma preocupa asta, veneam imediat dupa facultate aici si poate faceam si acum figuratie. Mirajul teatrului, da, il am."
Pe Marius Bodochi l-am privit mai mereu din intunericul salii. Doar bucuria teatrului pe care i-am citit-o atunci pe chip ma face acum sa il cred. Aici, in lumina cruda a lampii din tavan, el nu incearca sa ma convinga de nimic. Nu e o lectie sofisticata de teatru. E o convingere pe care timpul a confirmat-o si pe care mult prea multi nu au luat-o in seama.
"Cand te afli pe scena porti o mare responsabilitate fata de public, dar mai ales fata de tine insuti. Trebuie sa confirmi mereu si mereu ca nu esti acolo din intamplare. Nu exista scuze"
Marius Bodochi,
