Proza lui Norman Manea are un caracter (auto)biografic uneori mascat, deviat, alteori aproape manifest. Inclusiv romane precum Atrium, Captivi, Zilele şi jocul, ceva mai puţin Plicul negru sau Vizuina, „încifrează“ biografeme recognoscibile după ce i-ai parcurs nu mai puţin numeroasele volume confesive de convorbiri. În cele mai intense pagini ale sale, în povestirile „de lagăr“, în Anii de ucenicie ai lui August Prostul şi în definitoria Întoarcerea huliganului, materialul memorialistic se lasă decupat nu atît de ochiul unui eseist (deşi Manea e şi un redutabil eseist!), ci de cel al unui interpret care ştie să extragă din evenimentul brut, cu reverberaţii interioare traumatizante, elementul înalt-semnificativ: o situaţie existenţială limită, o problemă sau o, cum i-ar spune Radu Petrescu, „idee“.
Nu numai „ideile“, ci şi titlurile antifrastice sînt, adeseori, memorabile: Povestire în roz, Portretul caisului galben, O fereastră către clasa muncitoare, Ceaiul lui Proust, Fierul de călcat dragostea, Kinderland, Octombrie, ora opt, Biografia robot. Intelectualitatea rafinată a acestui tip de proză analitic-introspectivă, cu o textură deopotrivă fragilă şi rezistentă, e conţinută, adesea, în clar-obscurul unor secvenţe în care stilul evocator alternează cu o nervozitate eliptică, enunţiativ-sintagmatică şi cu torsionări interogative, neliniştite, ca într-o pianotare poematică a stărilor tulburi de conştiinţă ce conferă notaţiilor un caracter enigmatic („Camera albă, bătrînă./ Vară amuţită. Nopţi lungi şi sticloase./ Mareea nocturnă“, Premiera). Cititorii atenţi – de la Matei Călinescu şi Corin Braga la, mai nou, Claudiu Turcuş şi Anca Haţiegan – au identificat, deja, în textele lui Manea o scriitură a traumei (a captivităţii învinse) şi o scriitură a nevrozei crepusculare.
S-a scris, la noi, încă prea puţin după 1989 despre povestirile mai vech
