Desi consider ca povestirea lui Soljenitin a devenit, pentru cititorul de astazi, mai aproape de literatura decit de istorie, nu neg indreptatirea lecturii lui Mario Vargas Llosa. Cu toate acestea, "O zi din viata lui Ivan Denisovici" e, mai intii de orice, o realizare estetica. Nici mai mult, da’ nici mai putin… Duminica trecuta, a murit prozatorul rus Alexandr Soljenitin. Avea 89 de ani. Opera lui literara, de proportii vaste, are o stralucire incontestabila. Cind, in 1962, revista Novii Mir i-a publicat povestirea "O zi din viata lui Ivan Denisovici", Soljenitin era un necunoscut. Povestirea l-a impus imediat atentiei, nu numai in URSS, ci si in Occident. Discutiile (in special, cele de ordin politic) s-au incins. Din fantasma propagandistica, Gulagul devenea, in sfirsit, realitate. Toti cei care se indoisera de veridicitatea relatarilor despre lagarele lui Stalin au fost constrinsi sa recunoasca adevarul. Povestirea despre detinutul Ivan Denisovici Suhov conta, asadar, in primul rind, ca document istoric, ca diatriba. Aspectul estetic al acestei proze era, in chip inevitabil, as zice, ignorat de exegeti. Putini au realizat si au fost dispusi sa recunoasca atunci forta prozatorului. Prea putini i-au remarcat stilul de o eclatanta economie. Si mai putini i-au observat ironia. Alexandr Soljenitin se inscria in linia marelui realism rus, a unor Tolstoi si Dostoievski, dar citi au avut puterea sa primeasca acest adevar "suplimentar"? Esteticianul marxist Georg Lukacs afirma cu perspicacitate, de pilda, ca Soljenitin ilustreaza, de fapt, "realismul socialist", suprimat de regimul stalinist, dar posibil sub Hrusciov... In "Adevarul minciunilor", Mario Vargas Llosa comenteaza primirea unilaterala (si partizana) a povestirii in chipul urmator: "Dupa un sfert de secol, toata lumea a aflat despre realitatea Gulagului si despre genocidul din epoca lui Stalin, pe care Nikita