Un strat de flori bolnave, date ofrandă lui Théophile Gautier, au blestemat o generaţie. Plantaţii cărora n-o să le mai vină timpul culesului fac, prin anii '40 ai noştri, blazonul unei generaţii risipite. Între ei, poeţi din preajma războiului, avangardişti de-al doilea val, era un, pe lîngă altele, culegător de fructe (la propriu), un fel de tînăr teribil, care publicase un singur volum - şi nu avea să-i mai adauge vreunul, şi acela premiat. Plantaţii. Îl ţin în mînă, o carte care nu poate fi decît pentru marele public, atît cît răzbate, la el, poezia, fiindcă nimic n-o arată ca pe o ediţie de lux, însă profitînd, fără complexe, de-o prelungită eleganţă interbelică. Coloană de mijloc bleumarin, mărginită de două benzi bej, cărora vremea începe să le scoată smalţ vernil. E apărută în '45, la Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, încă en titre, şi poartă chiar în capul copertei categorisirea într-o colecţie: Operele premiate ale scriitorilor tineri români. Unul din bunele moravuri ale criticii dintre războaie, îngropat multă vreme şi, pe ici, pe colo, reluat astăzi: a premia un debutant ajutîndu-l să... debuteze.

În loc de cuprins, junele poet se fandoseşte cu-un Inventar, avînd la ultima poziţie un Caleidoscop al poeziilor publicate (înainte de strîngerea lor în volum), detalii care dau unei plachete răsfirate pe vreo sută de pagini greutatea unei opera omnia. Şi, trebuie s-o spun, sub aşa o etichetă, croită din jocuri de autor, cartea nu se-ndoaie cîtuşi de puţin. Dedicaţia ei, baudelairiană în esenţă, merită citată: ,Domnului Vladimir Streinu, prietenul din zile înceţate şi însoţitorul meu la semănatul acestor plantaţii, îi dăruiesc rodul lor. C.T.". Tot lui Baudelaire, dacă nu cumva unor poezii de porturi orientale, de corăbii cu scorţişoară şi vin, cum poeţii noştri n-au prea scris, i se pot atribui, în subconştientul literar al unui cur