Un romancier trebuie sa lase deoparte grija pentru critici, pentru adoratorii de fraza frumoasa si comoda, pentru poezia sau proza lenese. Trebuie sa-si exhibe credintele ideologice, sa ia partea unor personaje si sa le execute pe altele fara preget, sa lase sa i se vada antipatiile politice sau literare, sa se rafuiasca, sa nu o faca pe clovnul estetic pentru deplina multumire a mintilor academice. Asta face Jonathan Coe in Ce hacuiala!, roman tradus la noi de Sanda Aronescu. Deja ma repet jenant folosindu-ma de un mare scriitor strain pentru polemici cu mediul critic si literar romanesc. Dar ma omor dupa algoritmul asta ieftin de taxare a provincialismului. Asa ca suportati doua rinduri. La noi, dorinta de real, de "social", de activism in literatura are doua posibile finalitati: urletele unora care nu cred ca literatura ar trebui sa "se angajeze" in vreun fel (doar autorul concret se poate "angaja" oriunde si este iertat; autorul abstract n-are voie insa decit sa se devoreze cu delicii calofilice pe sine insusi) sau rataciri agasante prin exotismul ultraromanesc condimentat cu mahalele, scari de bloc sau trecut ceausist (oricum, e un suflu nou si asta). Narcisismul estetizant vine din cultivarea modului vechi si prafuit in care se impun ierarhii. Vinzarile de fictiune romaneasca sint oricum mici, asa ca sa cautam macar aprobarea bonom-estetica a dascalilor prafuiti din comitete si comitii literare... Romanul incepe cu un desen al arborelui genealogic Jonathan Coe uraste fara echivoc tot ce a insemnat guvernul Thatcher in Marea Britanie. Si inventeaza o familie imorala de la un cap la altul - mai toti membrii acestui clan aristocratic au lacomia, cinismul scrise adinc in ADN. Iar Coe lucreaza la profunda lor depravare cu o incrincenare si excitare demne de Zola. Romanul incepe, de altfel, cu un desen al arborelui genealogic, pentru o mai buna urmarire a personajelo