Scriitoarea Iris Murdoch a pomenit undeva acele "prostii spontane care leagă o fiinţă omenească de alta". Cristi Mungiu trebuie să se fi gîndit la un lucru asemănător, cînd a pus cîntecul "Am cravata mea, sînt pionier" să intermedieze apropierea dintre două personaje - un băiat şi o fată - din filmul său Occident. Cîntecul este, desigur, o prostie - mai mult decît atît, în compoziţia sa intră cantităţi specifice de abjecţie şi de corupţie, mai greu de găsit în producţia de prostii a unei ţări libere -, dar îşi îndeplineşte misiunea: leagă o fiinţă omenească de alta. Îşi îndeplineşte misiunea chiar fiindcă este o prostie. E minunat să descoperi, atîrnînd bleagă într-un cui, în memoria cuiva pe care abia l-ai cunoscut, aceeaşi prostie care se lipise cîndva şi de tine, ca un abţibild. Sînt lucruri cu care e greu să dai greş: de exemplu, dacă vreţi să vă apropiaţi de cineva din generaţia mea, puneţi-vă la punct cunoştinţele despre serialele Arabella, Toate pînzele sus şi Lolek şi Bolek. În privinţa celui de-al doilea, e simplu: n-aveţi decît să deschideţi televizorul. Să spunem că, într-o duminică, m-am trezit într-o criză de identitate. "Cine sînt eu?", mă întrebam, învîrtindu-mă prin casă în căutarea unui indiciu. Din fericire, n-a trebuit să caut mai departe de televizor; l-am deschis şi am jubilat - "Ştiu! Sînt unul dintre cetăţenii comunităţii internaţionale a celor care se prăpădesc de plăcere de cîte ori îl văd pe John Travolta în Grease." Pentru cei ce nu ştiu, Grease (1978) este un musical. Grease mai este şi o prostie. Aş adăuga că el este o plăcere vinovată, dar nu pot, pentru că n-am detectat niciodată vreo urmă de vinovăţie în plăcerea pe care mi-o procură: îmi place oribila pereche de colanţi care simbolizează metamorfoza Oliviei Newton-John din fată de treabă în "gagică bună", îmi plac perversiunile înfiorătoare la care personajele găsesc de cuviinţ