Am urmarit cu sufletul la gura si uneori (nu mi-e jena sa marturisesc) cu lacrima in ochi lupta basarabenilor - carora Grigore Vieru le-a fost port-drapel - pentru limba noastra cea romana, pentru grafie latina, pentru drapel tricolor, pentru Desteapta-te, romane! Astazi toate acestea par niste patetisme cazute in desuetudine. Cind l-am cunoscut pe Grigore Vieru? In 1980, cred, la inaugurarea Muzeului "M. Sadoveanu" din Copou. Ajunsese in Iasi impreuna cu un alt remarcabil poet basarabean, Liviu Damian, plecat si acesta, intre timp, la cele vesnice. Erau amindoi topiti de intilnirea cu Iasul, cu scriitorii ieseni, dar timorati, cenzurindu-si cuvintele, de teama unor "ascultatori" care - presupuneau - se aflau pe urmele lor. Nu-i exclus. Lui Vieru ii aparuse, in 1978, la Editura Junimea, un volum de poeme, Steaua de vineri, prima lui carte in alfabet latin... Sub titlul Privire prin ochean, scrisesem un comentariu la aceasta insolita aparitie, in revista Cronica. Titlul vroia a sugera ca, de dincolo de Prut, nu se putea privi spre tara-muma decit prin ochean... Erau, in text, si alte esopisme, cuie si cuisoare ce, credeam eu, naiv, nu vor fi depistate la vama sovietico-moldoveneasca. Prin nu stiu ce minune, Vieru primea, in acea perioada, revistele Cronica si Convorbiri literare. Asa incit, cind ne-am intilnit, am fost curios sa aflu cum a receptat cele scrise de mine. Nu primise, dintre toate, doar acel numar de revista, dar citise textul cind a ajuns in Bucuresti. (Pe atunci, ca sa ajungi de la Chisinau la Iasi trebuia sa treci prin Bucuresti, via Moscova!) Era incintat, inlacrimat, emotionat. Desigur, la acea ceremonie inaugurala toti il asteptau sa vorbeasca. Inainte de-a lua cuvintul, m-a intrebat, cu glas soptit si nelinistit: "Nicolae, cine sint acesti oameni? Ce sa le spun?". Habar n-aveam daca in asistenta se afla vreun kaghebist, cit despre securisti, erau i