Va imaginati un englez atentind la integritatea morala a unui raposat? Cam greu... La noi, nici o problema! Sint atacate cu egala incintare de sine valorile cele mai pretuite de oricine, cele care il definesc. Toate injuraturile care ies din aceasta arie sint blinde mingiieri, semne de simpatie, ocheade nevinovate. Incep, pentru a demonstra ca sint intelectual (asa-s intelectualii, anemici, pina si cind discuta despre cele mai energice manifestari ale vietii, tot la carti apeleaza) cu un citat din una dintre cele mai aprinse predici ale lui Antim Ivireanul. Certindu-si cu exigenta enoriasii, "cercetindu-i sufleteste", bunul mitropolit se intreaba, retoric, dar cu ingrijorata luciditate: "ca ce neam injura ca noi, de lege, de cruce, de cuminecatura, de morti, de comindare, de luminare, de suflet, de mormint, de coliva, de prescuri, de ispovedanie, de botez, de cununie si de toate tainele sfintei biserici...". Enumerarea ar fi putut continua mult si bine; chiar si limitindu-se la o singura arie semantica, ea demonstreaza ca si in secolele XVII-XVIII imaginatia romanilor se arata destul de bogata cind venea vorba de injurii adresate oponentului.
Ca sa nu fiu, Doamne fereste, banuit de preocupari neacademice, am sa precizez ce m-a minat in aceasta succinta si stingace investigare: cred ca injuratura poate fi (sau trebuie sa fie) considerata o manifestare paremiologica a limbii romane, asemenea proverbelor, zicatorilor ori chiar ca un gen al folclorului (mai mult ori mai putin) literar. Oricum, ea porneste de la conceptia inriuririi pe care cuvintul o poate avea asupra realului; la originea ei, injuratura trebuie sa se fi inrudit cu blestemul. Am avut ocazia sa consult citeva dictionare, studii docte, sinteze dedicate proverbelor, insa prea putine care sa se apropie cu rigoare filologica de injurie. De ce, m-am intrebat, ca doar cu totii o folosim, intr-o forma ori a