Gigi Becali nu e singur. Ca el mai sunt o droaie de parveniţi care au plecat de jos şi au ajuns la vârf datorită unor calităţi a căror eficienţă s-a potrivit cu stările de confuzie şi de dezorientare existente în societatea românească.

El este, însă, emblematic şi ilustrează, cu o forţă deosebită, predominanţa unui anumit mod de viaţă care pune în centrul său ideea că acesta se poate conduce după reguli proprii.

Cu intuiţia sa nativă - care într-un alt context ar fi făcut din el un interlop de marcă - Becali a profitat de orice conjuctură pentru a se căţăra pe piscurile notorietăţii şi ale puterii. A câştigat bani traficând bunuri ieftine din Turcia şi i s-a deschis apetitul pentru achiziţionarea de terenuri. A făcut ceea ce au făcut mai toţi îmbogăţiţii peste noapte: a profitat de slăbiciunea statului şi de moralitatea îndoielnică a slujbaşilor săi pentru a smulge, în beneficiul său, o halcă cât mai consistentă din avutul public şi de a şi-o trece în patrimoniul personal. Cea mai reuşită ispravă a sa rămâne celebrul „schimb” de terenuri cu Armata: nu a pus pistolul la tâmpla generalilor care au acceptat un târg oneros! Le-a pus plicul în buzunare. A făcut oferte care n-au putut fi refuzate şi pe baza lor a constituit ceea ce s-a crezut, la un moment dat, că ar fi cea mai mare avere din România.

Pe măsură ce afacerile sale s-au dovedit profitabile într-un context economic marcat de goana nebună după proprietăţi, Gigi Becali s-a trezit că nu mai poate trăi în constrângerile unui mediu nedispus să i se aştearnă la picioare. Ca atare, a început să-şi construiască propria sa lume: palate cu ifose nobiliare, o Curte la care s-au propăşit tot felul de indivizi dispuşi să facă temenele pentru câţiva agenţi, o armată privată de body-guarzi, un „cod penal” propriu, un partid chiar, care să-l legitimeze în terenul politicii. Singurul lucru care n-a avut nevo