Bunica mă vedea căutând pe lângă pompă şi, în cele din urmă, bând din palmele făcute căuş. „Ce, n-o văzuşi?”, se mira, arătând spre cana agăţată în creanga prunului. „Da’ dacă era una’ cu şapcă, o vedeai?”, adăuga, aluzie la fetele pe care le pândeam, cocoţat discret pe gard, când se întorceau de la şcoală.

Criza economică, pe care pe care foşti şi actuali guvernanţi nu au observat-o, deşi purta pălării imense prin alte părţi, e acum vizibilă şi pentru bugetari. Vor ţine minte vara când au venit salariile mici, aşa cum corporatiştii din birourile înconjurate de geamuri, pe câmpuri cu vaci în fundal, îşi amintesc primăvara din 2009, când vânzările au pornit pe tobogan şi mulţi colegi au fost concediaţi.

Acum, lovit este statul, iar cei care îl administrează sunt într-o mirare: că, după introducerea impozitului forfetar, nici mărirea TVA nu umple vistieria. Că bugetarii capabili îşi dau demisia dacă le iei un sfert din salariu, lăsând primăriile fără oamenii care mai ştiau să facă un proiect european. Că direcţiile de finanţe colectează mai puţin, dacă tai salariile şi stimulentele funcţionarilor recuperatori de datorii. Că nu faci economii dacă desfiinţezi poliţia comunitară, dar înfiinţezi poliţia locală, firme de pază sau societăţi la care angajezi ca personal contractual salariaţii disponibilizaţi.

„Nu merge aşa: pui sâmburele şi mănânci cireşe!”, mă învăţa bunica lecţia răbdării. E nevoie de timp pentru ca un aparat de stat să devină eficient. Şi de proiecte sănătoase pe post de seminţe. Altfel, cresc tot buruieni.