Viaţa este de cele mai multe ori un spectacol la care asistăm, unii neputincioşi, alţii ca protagonişti. Când suntem descurajaţi, când credem că nu mai există nici o şansă, atunci trebuie să ne amintim că nu trebuie să renunţăm, că trebuie să ne recăpătăm încrederea în noi.

Îl iubea. I se părea ciudat că i se întâmpla asta tocmai acum. Se cunoşteau de-o viaţă, era prietenul ei cel mai bun, plânsese pe umărul lui de nenumărate ori, îi povestise totul. Când i s-a născut copilul, el a fost primul căruia i-a dat vestea, când nu mai suporta realitatea fugea de ea vorbind cu el. Visul ei cel mai frumos. Iar el era cel care atunci când avea nevoie de un sfat ştia că de la ea îl poate primi; când avea probleme, ea îl asculta. Nu îl repezise niciodată, nu îi impusese nimic, nu îi ceruse nimic, ea era cea care îi era prietenă şi îl accepta aşa cum era, cu defectele lui, cu calităţile lui, cu tot al lui. Şi, mai ales, iubea mai presus de orice exact ce iubea şi el, libertatea.

Când l-a cunoscut era măritată, iar el era căsătorit. Când l-a văzut prima dată i s-a tăiat răsuflarea. Şi lui i s-a întâmplat la fel. Dar iubirea lor era ceva interzis. Au încercat să reziste, s-au chinuit, s-au împotrivit din răsputeri. Apoi, fără o vorbă, ca şi când era stabilit demult, au ieşit la o cafea. Încet, a devenit un ritual. Ziua lor nu ar mai fi fost aceeaşi dacă nu stăteau la masa lor din cafenea şi nu ar fi vorbit ore în şir. Ea îi ştia fiecare gest. Degetele lui, cu mijlociul ocupat de verighetă (era original şi ei îi plăcea asta), ţigara aprinsă rapid, glumele lui, muzica preferată, balonzaidul de culoarea măslinei în care îi stătea atât de bine, ceasul de la mână pe care îl consulta arar. Le ştia pe toate. El la fel. Plimbările cu ea de mână prin parc, săruturile furate în grabă sau chipul ei luminat de dragoste când el o lua prin surprindere şi ap