În primul rând, există niște lucruri pe care Guvernul, indiferent cât de vioi sau șturlubatic ar fi, nu le poate face deloc. Înghețarea prețurilor este ca un roman științifico-fantastic: poate suna bine, poate chiar părea real, însă nu se va întâmpla vreodată, cel puțin nu în timpul vieții noastre.

Asmuțirea Fiscului asupra companiilor de petrol nu are nicio legătură cu prețurile: rezultatul s-ar putea să fie taxe suplimentare încasate de stat sau ceva amenzi suplimentare, însă prețul la pompă nu se mișcă după cum vrea Guvernul.

În fine, pasarea pisicii cu înghețarea prețurilor la Consiliul Concurenței nu rezolvă nimic, mai ales că această instituție va cere, în mod legitim, opinia Comisiei Europene. Opinie care va fi vehement negativă. Totuși, ce se poate face? În primul rând, trebuie strânse toate deciziile care afectează reglementarea sectorului de energie, să se reunească într-un singur loc. Dacă nu se poate într-o singură mână, măcar într-un comitet.

În momentul de față, Autoritatea de Reglementare în Energie, Autoritatea Națională de Resurse Minerale, Ministerul Economiei (inclusiv apendicele OPSPI), Ministerul Finanțelor, Autoritatea pentru Protecția Consumatorului, primul-ministru și Consiliul Concurenței își dau, toți, cu părerea asupra diverselor părticele ale sistemului. Haosul este evident din simpla înșiruire – cum se coordonează toate aceste forțe, în negocierile cu Petrom, de pildă?

În al doilea rând, un program național de explorare a țițeiului din România nu a fost făcut niciodată. Statul ar putea aloca bani pentru dezvoltarea perimetrelor cunoscute de petrol – dar e mai probabil să avem panseluțe de milioane de euro prin București de acești bani. Statul ar putea concesiona perimetrele cunoscute, într-o licitație publică, unde să invite principalele companii recunoscute pe plan mondial.

În plus, statul ar putea semna