Apărut, după zece ani, într-o a doua ediţie, Mortido de O. Nimigean oferă lecturii nu doar microromanul parodic din 2003, ci şi cîteva dintre interpretările critice extravagante care au fost ţesute pe marginea lui; şi care vor fi incluse acum într-un scenariu comic metatextual. Cel mai aprins a fost Doris Mironescu: „Nu doar politica şi istoria, dar şi poezia, sinuciderea ca soluţie a libertăţii şi evidenţa (frumuseţii) vieţii sînt negate succesiv în paginile cărţii, pînă nu ne mai rămîne nici un refugiu. Romanul reprezintă o negaţie absolută, una care împinge cititorul dincolo de propriile limite ale toleranţei morale, făcîndu-l să integreze în înţelegerea sa însuşi nonsensul. Poate că romanul lui O. Nimigean este un exerciţiu spiritual. Nu unul al urii, ci al mortificării sinelui într-o dezesperantă solitudine“. L-a talonat Bogdan-Alexandru Stănescu care, sesizînd ironia şi pastişa à la Tarantino, s-a lăsat totuşi purtat de val: „aceeaşi voluptate de a se scufunda în maelstromul acţiunii iconoclaste, apetenţa pentru contestarea ironică, pastişarea formulelor consacrate (dar făcută fără «sfînta indignare» a contestatarului purtător de căiţă), adevărate insule de poezie plutind în derivă asemeni Delos-ului apollinic...“. Dacă un critic e într-o pasă filozofantă, celălalt supralicitează liric. O formulă prozastică aparent mai complicată determină o reacţie disproporţionată, cu pedalarea în gol pe zonele de ambiguitate şi umplerea lor cu elemente exogene. O. Nimigean duce în naratologic întrebările obişnuite din schema romanului poliţist. Curiozitatea cititorului de a descoperi cine omoară, tranşează victimele, le înşiră într-o suită malefic-coerentă e substituită prin curiozitatea criticului de a afla cine narează. În Mortido, scenele de lichidare fizică sînt rulate lent, cu abundenţă de detalii, secvenţele fiind dilatate prin continua oscilaţie. Un serial kill