Viglianti spune că momentul de maximă fericire l-a reprezentat câştigarea titlului în 2011

Noul director sportiv al Oţelului declară că Galaţiul e mult mai liniştit decât oraşul său natal, Cordoba

Îţi mai aduci aminte cum a fost prima ta zi la Oţelul?

N-am cum să uit aşa ceva. Echipa era în cantonament în Cipru, am ajuns pe la două noaptea la hotel. La 8 dimineaţa a venit maseorul, apoi Tase (n.r. – atunci secundul lui Grigoraş) şi domnul Tămăşanu (n.r. – preparatorul fizic) să-mi ureze bun venit. La 11 am ieşit la primul antrenament, mi‑am cunoscut coechipierii, iar seara a fost primul amical, cu Dinamo Kiev. Am intrat 15 minute, iar la final noii colegi m-au îmbrăţisat.

Ce impresie ţi-a lăsat primul contact cu România?

M-a surprins aspectul blocurilor, care erau foarte multe şi semănau între ele. În Argentina sunt blocuri doar în zonele centrale.

Care este cel mai plăcut moment petrecut la Oţelul?

Noaptea de 15 mai 2011, când am devenit campioni după meciul câştigat cu 2-1 în faţa Timişoarei. A fost o descătuşare imensă că am reuşit, în ciuda piedicilor care ni s-au pus.

Dar cel mai dureros?

După accidentarea din 2009 la genunchi, când medicul la care fusesem trimis mi-a spus că nu mai are ce să facă şi că trebuie să renunţ. El ar fi vrut să mă las de fotbal încă din acel an. Mulţumesc lui Dumnezeu că nu s-a întâmplat asta şi am reuşit să trec peste acel moment dur.

La ce te-ai gândit iarna trecută, când ai rămas blocat în trenul înzăpezit?

A fost o aventură care îmi va rămâne mereu în amintire. La început ziceam că trece repede, dar n-a fost aşa. Fără apă, fără mâncare, ne gândeam doar cum să ne îngrijim între noi, toţi care eram în acel tren. Nu doresc nimănui să rămână prizonier în zăpadă.

Eşti jucătorul străin cu cele mai multe prezenţe în Liga I pentru Oţe