În 2007 şi 2008 românii au atins un vârf al optimismului economic, social şi psihologic în perioada de după revoluţie.

Perspectivele erau bune, oamenii credeau în viitorul lor, se arătase, în sfârşit, luminiţa de la capătul tunelului. Liniştiţi şi plini de planuri, compatrioţii noştri deveneau evident mai buni. Îmi amintesc bine că zâmbeau mai mult pe stradă, că discutau mai calm. A fost perioada în care extremismele politice şi mizeria mediatică scăzuseră până la limite suportabile.

Pentru că începuseră să aibă surplusuri în bancă, după ce decenii în şir consumaseră tot ce agoniseau, oamenii au început să cumpere mai multe produse, pe de-o parte, iar pe de alta să ia credite pentru investiţii mari, locuinţe sau maşini. La nivelul firmelor lucrurile se petreceau la fel. Toate aceste fenomene, în ciuda exagerărilor şi umflărilor artificiale, de tipul "bulei imobiliare", erau pozitive şi până azi ne-ar fi dus departe. Nu am date, dar sunt convins că şi demografia, şi nivelul de educaţie şi culturalizare, poate şi justiţia şi sănătatea urmau aceeaşi curbă.

Iar apoi a venit criza şi totul s-a dovedit doar încă una dintre iluziile amare ale istoriei noastre recente. În câţiva ani, totul s-a desumflat cu aceeaşi viteză cu care se umflase. Investiţiile s-au oprit, oamenii au rămas, după atâtea speranţe, cu mari sume de returnat băncilor. În aceste condiţii a ieşit în evidenţă una dintre cele mai puternice şi mai ignorate trăsături ale noastre ca popor: firea noastră prăpăstioasă, focul de paie al entuziasmelor noastre.

Brusc, am trecut dintr-o extremă-n alta. Azi urâm totul în jurul nostru din nou, ca în anii 90. Azi nu mai putem vedea nimic demn de preţuire la semenii noştri. Ce liniştiţi eram, ce bine ne simţeam cu ceva bănuţi în buzunare! Acum ne-am întors la sărăcia noastră acră de toate zilele.

Am devenit din nou, ca psihologie, un popor de Ci