Motto:
La poale de codru verde
Mititel focsor se vede.
Nu stiu, focu-i potolit
Au de haiduci ocolit...
(Doina haiduceasca)
Haiducia a fost specifica mai ales Balcanilor, extinsa, prin intermediul romanilor, pana in Maramures, Bucovina si Basarabia. Miezul fenomenului era de o parte si de alta a Dunarii, adica in Tarile Romane, Bulgaria si Serbia. Pe seama haiducilor, poporul a pus nenumarate legende, unele chiar fantastice. De obicei, in aceste legende, multe in versuri, haiducii ii jefuiesc pe cei bogati, indeosebi pe boieri, pe turci si pe fanarioti, si ii ajuta pe cei saraci cu o parte din prada, si ca sa-si asigure sprijinul lor. Infatisarea acestor razvratiti impune de multe ori respect, daca nu chiar groaza: "Cincizeci, mare, fara cinci, / Tocmai patruzeci si cinci, / Tot voinici d-ai Oltului, / Cum ii place codrului, / Cum nu-i vine campului: / Lungi / De mana, / Tari / De vana, / Tot porniti pentru pricina;/ Lungi / In coate, / Lati in spate, / Cu hangere ferecate / si cu pustile-ncarcate; / Cu mustata-n barbaric, / Cum sta bine la voinic; / Cu mustata cat o coada, / Doua la ceafa innoada, / si face nodul cat pumnul, / De se sperie paganul, / De-si face cruce crestinul". Mai rar, li se spunea si haramini, atribut sugerand forta, inrudit cu cremene, cormana, Caraiman s.a. In romana veche, haiduc se talmacea prin "refugiat; bejenar" (cf. a haitui; iatac; haide! a se duce; dor de duca). De altfel, regional haiducilor li se mai spunea si pribegi. Adapostul lor preferat era codrul, care pe vremuri nu acoperea doar muntii si dealurile, ci si largi zone de campie, cum era celebrul Codru al Vlasiei. Acolo, poterele nu se prea incumetau sa intre, nici macar iarna, printre copacii desfrunziti, caci unii haiduci se ascundeau in inima codrului chiar si in acest anotimp, in adaposturi subterane.
Novacestii, in istorie si