În urmă cu o săptămînă, aveam o senzaţie ciudată scriind, într-un articol dedicat Festivalului Naţional de Teatru, despre Teatrul ACT şi Clubul LaScena ca scene independente. E greu de explicat de ce, dar poate că merită. În luna noiembrie, la Cluj va avea loc, în premieră, o platformă a „independenţei în artele performative“, parte a Festivalului Temps d’Image, organizat de Colectiv A. Iar în selecţia participanţilor, tema lui „ce înseamnă a fi independent“ s-a dovedit crucială. Mediul teatral/ cultural românesc a preferat cuvîntul „independent“ pentru ceea ce, în Ungaria, de pildă, se numeşte „alternativ“. Pentru că în ochii oamenilor de teatru români, tipul de finanţare bate criteriul artistic. Ceea ce înseamnă că, în schiţa unei definiţii, trebuie început cu genul proxim pentru a ajunge la diferenţa specifică. Avem, aşadar, un teatru finanţat structural de stat (subordonat primăriilor, consiliilor judeţene sau Ministerului Culturii), care generează raporturi de creaţie şi relaţii de muncă specifice; teatrele de stat au o anume cultură a muncii, la care participă cabinierele care se ocupă de buna apariţie scenică a actorilor, recuziteri care se ocupă de obiectele… de recuzită, maşinişti care montează şi demontează decorul, secretari literari care fac afişe şi caiete-program, departamente de marketing, organizare de spectacole etc. care organizează turnee etc. Şi directori care angajează regizori şi alţi artişti colaboratori, virîndu-le ulterior sumele datorate prin contract. Avem, pe urmă, un teatru nefinanţat structural de stat. Care, deci, nu e public. Nefiind public, e – pe care de consecinţă – cum? Independent sau privat? Să-l lăsăm deocamdată aşa, ambiguu. Înăuntrul teatrului nefinanţat structural există direcţii cu scopuri diferite: există un teatru cu mize educaţionale (în şcoală sau legat de abilităţi comunicaţionale delife-long learning), există unu