În acest an, am făcut două drumuri prin ţară care mi-au dat de gândit. Primul începe undeva în judeţul Alba. Pleacă din şoseaua care leagă Sibiul de Sebeş, de la o comună care se cheamă Cunţa şi merge în străfundurile judeţului. (...) În acest an, am făcut două drumuri prin ţară care mi-au dat de gândit. Primul începe undeva în judeţul Alba. Pleacă din şoseaua care leagă Sibiul de Sebeş, de la o comună care se cheamă Cunţa şi merge în străfundurile judeţului. Se numeşte pompos „Drumul vinului“, după o idee a unui fost ministru al turismului care a însoţit sloganul unui program de viitor cu o asfaltare de zile mari a acestui itinerar. Din păcate, deşi drumul este perfect, nu prea circulă nimeni pe el, iar dinspre partea turismului tematic, ce să mai vorbim: viile sunt în paragină şi nimeni nu are o idee ce şi cum ar trebui să se desfăşoare această acţiune, bună la origine, dar nematerializată prin restul „logisticii“. Şi acest lucru se întâmplă în România anului 2009, în condiţiile în care în regiune sunt multe sate uitate de Dumnezeu, dar cu mare potenţial agroturistic pentru străini plictisiţi de marile aglomeraţii, în căutarea ecologismului la el acasă.
Un alt drum, la fel de interesant, a fost cel parcurs înainte de Paşti, în Bucovina. Se numea „Drumul ouălor de Paşti“. O altă idee, dar a unui actual ministru al turismului. Mânăstirile cu tot farmecul lor aveau amenajate în faţă căruţe cu ouă tradiţional vopsite. O idee foarte bună, dacă nu ar fi fost de făcut slalom pe un drum plin de gropi, unde, într-o manieră ceauşistă, sau specific românească, se asfalta totul peste noapte, punându-se petic lângă petic, pe ploaie, dintr-o brumă de asfalt care, oricum, nu ţinea mai mult decât o sărbătoare.
În aceeaşi manieră, lucrurile încearcă să fie rezolvate pentru tot ce se cheamă drumul Pneumologiei româneşti. Cu toate că acest cuvânt nu există de
