În România comunistă, discursul istoriografic despre monarhie a avut mai multe fațete. Una din direcțiile importante de abordare a acestei teme în istoriografie a fost realizarea unor comparații cu republica și promovarea vechimii „ideii de republică la români” și, implicit, a spiritului antimonarhic. Majoritatea istoricilor din perioada comunistă[1] susțin ideea că a existat în spațiul românesc o importantă tradiție republicană și că, cel puțin în secolele XIX-XX (dacă nu chiar și înainte), s-a afirmat un puternic curent antimonarhist și prorepublican. Promovarea vechimii ideii de republică (prezentată adeseori ca fiind un vechi vis al românilor) merge în paralel cu promovarea vechimii spiritului antimonarhic. Potrivit unora (se remarcă aici Gheorghe Ghimeș), monarhia a fost dintotdeauna incompatibilă cu „spiritualitatea” națională din moment ce în spațiul românesc nu a existat niciodată o tradiție monarhică în adevăratul sens al cuvântului. În schimb, ideea de republică ar fi avut rădăcini puternice! În acest sens, într-o antologie de texte antimonarhice[2], Augustin Deac scrie că încă din 1866, poporul român a simțit o „puternică adversitate” față de monarhie ca instituție, fapt ce se datora trecutului în care „patrioți luminați ai vremii semănaseră conceptul de guvernământ republican”[3]. „Republica română! Un vis mai de demult, pentru a cărui împlinire au militat cei mai buni fii ai poporului, cei mai luminaţi patrioţi. Ideea de republică, vie în conştiinţa lor, dădea expresie aspiraţiei către o cârmuire dreaptă, are să asigure condiţii favorabile emancipării patriei. Republica se dovedea a fi unica formă de stat care, în vremurile moderne, îşi afla rădăcini trainice în tradiţiile istorice ale poporului român. Republica era unicul regim politic pe care gânditorii cei mai înaintaţi ai naţiunii române îl vedeau în stare să asigure libertatea şi dreptatea social