Eu nu mă gândesc la Gaddafi, eu mă gândesc la Emil Boc. Pentru Gaddafi e simplu: ce-i o fregată în plus, când pe tine te caută tomahawk-ul pe-acasă. Dar pentru Emil Boc? Să-ţi pice un război pe cap, când abia ai trecut prin sabie toate ajutoarele sociale…

Sunt în NATO câteva ţări anecdotice din punct de vedere militar: Luxemburgul - cu o armată de 450 de inşi, băgaţi la grămadă cu poliţiştii de circulaţie şi pădurarii, Albania - deşi nu există probe că ar deţine celebrul submarin cu vâsle. Dar adevărul este că în aşa hal au ridicat americanii standardele războiului, încât majoritatea armatelor din lume par ridicole. Şi-n condiţiile astea, iese ieri ex-premierul de ţară NATO Tăriceanu şi zice: "Ştiţi ce va face fregata în Mediterana, nefiind echipată? Valuri". Poate că vorbele lui nu fac mare lucru ca discurs de îmbărbătare pentru cei 207 militari pe care îi trimitem pe front. Dar s-ar putea să fie aproape de realitate.

Spre deosebire de Luxemburg şi Albania, ce ne strică pe noi e că avem cu ce. Adică: am trimis noi trupe în Irak, călare pe ARO - de făceau americanii pariu la a câta cheie pornesc? Am trimis. Acum de ce n-am trimite şi un vapor salvat din programul Rabla pentru marina militară engleză. Are tun, are torpilă. Dacă le dau băieţilor câte un colac şi o rachetă de semnalizare, stăm liniştiţi. Vorba unui om mare: prezenţa noastră militară pe frontul din Libia face mai mult decât un an de diplomaţie. Ghinionul dracului că ne-am calicit la miliardul ăla cu care puteam lua un stol de F16 aproape necasate. Cu ele nici nu ne mai trebuia minister de Externe. Deci, a sunat NATO mobilizarea - am sărit din baie cu "Regele Ferdinand". Singura opţiune, ţinând cont că nici MIG-ul şi nici infanteria nu zboară. Practic, participăm cu bijuteria coroanei, pe care am dat 100 de milioane de lire (ce-i drept, la pachet cu încă o eşuată). Adăugaţi că o barcă d-a