Am revăzut filmul lui Milos Forman, “Hair”! Nu că aş fi uitat ceva din el şi nu pentru nu că n-am avut altceva mai bun de făcut în ziua aceea. Am revăzut filmul lui Milos Forman, “Hair”! Nu că aş fi uitat ceva din el şi nu pentru nu că n-am avut altceva mai bun de făcut în ziua aceea. Doar pentru că am vrut să intru în atmosfera atît de vie a filmului încă o dată.
De cîte ori revăd acest film mă bucur şi mă întristez în acelaşi timp. Obişnuiesc să-mi îndemn prietenii să-l vadă, să-l revadă, ca şi cum ceva ar trebui să nu plece niciodată din mintea noastră! Atît de tineri, atît de frumoşi, atît de liberi şi atît de inconştienţi încît pentru a nu ştiu cîta oară mă revăd în copilăria şi în tinereţea mea atît de zbuciumată şi atît de plină de sens, tinereţe care a rămas undeva în urmă şi pe care aş vrea s-o prind ca pe un tren deloc ruginit sau prăfuit, ci, dimpotrivă, sclipitor şi argintiu. Alergarea mea în trecut nu ar fi ca o fugă de realitatea atît de amăgitoare şi de anostă, atît de plină de lucruri neimportante (bani, putere, avere, efemer sau iluzoriu), ci mai degrabă ca o reîntoarcere la nişte izvoare din care, dacă aş putea bea din nou, poate aş regăsi forţa aceea pe care am simţit-o odată, cînd ştiam că pot să schimb ceva important în lumea şi în viaţa asta, dar n-am putut, dar ştiu că am încercat, şi asta a însemnat ceva.
Pentru mine, Claude Bukowski şi Berger, prietenia lor şi, pînă la urmă, drama în totalitate pînă la final reprezintă o lume paralelă pe care nu am atins-o nu pentru că n-am putut (că doar am visat-o şi am dorit-o, ştiu sigur asta), ci pentru că mai degrabă nu am îndrăznit s-o trăiesc aşa cum aş fi vrut. Tineri care au trăit atît de intens clipa, care au putut fi atît de liberi într-o lume plină de prejudecăţi şi de precepte la care nu s-au aliniat, n-au răspuns, dar nici nu au vrut să le schimbe... doar
