Nu voi relua aici cei aproape patruzeci de termeni prin care a fost descalificata de catre analisti, martori si multi alti raisonneuri revolutia din decembrie 1989, privita din diferite unghiuri care o dezavantajau (am realizat deja un asemenea “Tabel Mendeleev” in lucrarea mea de istoriografie - Decembrie ‘89. Deconstructia unei revolutii, 2004), ci doar voi reaminti ca majoritatea verdictelor pe care le-au primit evenimentele din decembrie 1989 (din perspectiva dezamagitilor) au fost peiorative si ofensatoare fata de curajul unei minoritati care, totusi, iesise in strada cu mainile goale si protestase (in masura posibilitatilor si a contextului) impotriva unui regim abuziv, sanguinar, dictatorial si lipsit de scrupule. Daca ar fi fost posibil sa avem documentare ample legate de razvratitii timisoreni (si comuna lor insurectionala din 16-20 decembrie 1989) sau de “frumosii nebuni” bucuresteni din Piata Universitatii (in 21 decembrie 1989), poate ca astazi cei foarte tineri ar intelege mai bine cum au stat lucrurile, de ce cuvantul erou nu este inadecvat, de ce a doua parte a lunii decembrie a fiecarui an are si o coloratura indoliata, pe langa cea firesc sarbatoreasca. Dar elevii si poate chiar o parte dintre studentii de astazi nu mai stiu exact ce s-a petrecut in decembrie 1989: accepta cuvantul revolutie (in ghilimele sau fara ele), accepta si ideea unei lovituri de stat ulterioare, vad, poate, in figura politica a lui Ion Iliescu un uzurpator odios al unei miscari anticomuniste preluate din mers si reciclata in altceva, dar nu mai mult de atat. Pentru ca lipseste filmul interior al revolutiei: protestatarii de odinioara s-au blazat ori au imbatranit, plictisindu-se si ei sa tot explice cum s-au petrecut lucrurile atunci. Au ramas sa verbalizeze demagogii, profitorii si speculativii. Si, poate, cu jumatate de gura, pentru ca au devenit mortificate si impietrite,