Extrem de înşelător titlul ales de teatrologul şi universitarul bucureştean Octavian Saiu pentru noua sa carte, a cincea din creaţia sa, a treia dedicată cercetării unor aspecte fundamentale ale unuia dintre cele mai consiste nu aş zice curente, ci mai degrabă fenomene din teatrul universal al secolului al XX lea.
Aflând că Octavian Saiu a scris Posteritatea absurdului, volum apărut la finele anului 2012 la Editura Paideia şi lansat în ultimele zile ale Festivalului Naţional de Teatru, ratând, din motive cât se poate de justificate evenimentul, intrând, din raţiuni ce ţin de catastrofala difuzare a cărţii, târziu în posesia ei, mi-am imaginat-o într-un chip ce nu concordă mai deloc cu al său conţinut. Mai deloc, însă nu în totalitate deloc.
Şi aceasta fiindcă citind-o, am descoperit cu plăcere că între colegul meu, semnatarul cărţii, şi mine există o concordanţă de opinii. Adică amândoi suntem de acord că ceea ce s-a întâmplat atât de pregnant şi cu consecinţe atât de majore în literatura dramatică a deceniului al şaselea al secolului trecut, un ceva ilustrat precumpănitor de Eugène Ionesco şi de Samuel Beckett, a fost specific şi în specificul acelor ani, ani ai debusolării de toate felurile, o debusolare venită, în principal, ca o consecinţă a marii traume reprezentată de a doua mare conflagraţie mondială.
Ceea ce s-a petrecut mai departe, nu numai în scrisul pentru scenă al celor ce au dezvoltat fenomenul, un fenomen ce a depăşit frontierele nu doar ale Franţei ci şi ale Europei, ci în însăşi creaţia lui Beckett şi în cea a lui Ionesco, a fost puţin altceva. Un altceva nicidecum divergent, un altceva care ilustrează la modul cel mai subtil cu putinţă diversitatea în continuitate. Iată ce scrie Octavian Saiu cu privire la Eugène Ionesco:
“Între Ionesco şi teatrul absurdului s-a instalat de la început o ambiguitate durabilă, de la negaţia rel