(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 71, aprilie 2012)
"Facebook-ul a devenit un fel de nou CNP, CNP-ul "for the IT generation" laolaltă cu materializarea profeţiei lui Andy (Warhol, who else?) cum că "toată lumea va fi celebră timp de 15 minute", a te abstrage - voit - dintr-o "reţea" atît de răspîndită (dar ce spun? pla-ne-ta-ră!) echivalează cu a-ţi tăia singur craca de sub fund. A refuza reţeaua. "Numai cine nu vrea e pe Facebook!" Şi cine nu vrea să "socializeze", "să comunice cu prietenii" (cu cît mai mulţi, cu atît mai bine), să-şi comunice existenţa şi importanţa (oricît de parohială), pe scurt: să se vîndă? Nu pot să vorbesc în numele tuturor, dar asta cu "Numai cine nu vrea nu e pe Facebook" funcţionează, scuzaţi, ca o antireclamă: cine vrea să intre în ceva atît de accesibil, de comun şi de la îndemînă? E ca şi cum ţi s-ar propune să intri într-un club care stă, non-stop, cu uşile larg deschise..." (Alex. Leo Şerban în "Facebookizarea lumii" din Mica dietetică, Editura ART, 2011)
Emil BRUMARU Într-adevăr, ce naiba caut? Mi-au rămas atîtea cărţi de citit, de recitit! Mă îngrozesc de cîte universuri am ratat din trîndăvie, din prostie, din lehamitea luată de la brambureala asta haotică de pe Facebook, o boală incurabilă... Poate e şi comoditatea omului în vîrstă. Poate e şi atracţia realităţii rapid, copios bălegate, aparent imediate, oricît de vulgară, de promiscuă ar fi, setea obscură de kitsch... Kitsch-ul atotbiruitor, cocina divină! Degeaba caut să-l transform în poezie!? Rămîne betonat, ca şi acele piţipoance trăsnet, "bunăciuni" mîndre de cracii mortali, de aura lor de infatuare hlizită (deşi se poartă, mai des, moaca severă, încruntată, fixă, dar curul dezlănţuit în opturi infinite!), strălucitoare-n inteţii bulbucate de silicoane şi botox, plimbată pe tocuri ameţitor de înalte, în rînjetul instaurat vaginal sub rujul gros, cotidian..