L-am privit cu ochi umezi, recunoscatori, de parca tocmai mi-ar fi aruncat o bucata de salam, pe care as fi prins-o, intre colti, inca din timpul planarii gravitationale. Am raspuns linistit: "No, ham!" Am strabatut Transilvania, vara aceasta, in lung si in lat. Imi era dor, in ultima vreme, de Ardeal, unde am petrecut, de-a lungul vremii, indeosebi la Cluj, clipe minunate. E in natura regateanului, cred, nevoia de a trece, din cand in cand, muntii si de a uita, fie si pentru putin timp, de miticismul moldo-vlah. Personal, nu cunosc - printre numerosii mei amici moldoveni, munteni ori dobrogeni - vreunul care sa nu aiba cuvinte elogioase pentru lumea transilvana. Cu totii merg periodic acolo pentru a respira aerul apusean, ceva mai ozonat, si pentru a regasi vechea civilizatie romaneasca europeana - asezata, cumpatata, serioasa. Un singur lucru, poate, da batai de cap regateanului aflat temporar in intervalul patriarhal al Ardealului: lentoarea (proverbiala) cu care se desfasoara aici evenimentele. Noi, „sud-esticii", suntem navalnici, agitati si, adesea, superficiali. Ca atare, incetineala transilvaneana ni se pare suspecta. Vorba lor aluneca domol, gestica se deruleaza studiat, pana si peisajele urbane sau rurale dau impresia, frecvent, a fi incremenite intr-o unica ipostaza. Pentru a nu ne simti noi insine - regatenii bantuiti de graba ontologica - anexati ritmurilor somnambulice ale Transilvaniei, facem bancuri pe seama lentorii ardelenilor. Stiti, cu siguranta, si dumneavoastra o multime. Intr-o gluma celebra, din aceasta categorie, se spune ca pana si cainii transilvani latra, apatic, o singura data: „No, ham!" As putea sa ofer zeci de exemple in care am simtit, in orasele Ardealului, ca ma misc, in postura de pieton, mai repede decat autobuzele si tramvaiele locale. Unul recent insa ma obsedeaza si de aceea il voi nara mai jos, pe scurt. Intram, la un moment d