Cele trei litere, A, U, D, venind de la ad usum Delphini, ştampilate discret pe analizele ,îmbunătăţite" care li se arată, uneori, bolnavilor fără scăpare, ar putea însoţi, la fel de bine, multe concesii făcute, uşor teatral, vîrstei ori slăbiciunii. Nu e numaidecît vorba de-o cumsecădenie cam nelalocul ei, ci, mai curînd, de scuza pe care ţi-ar putea-o da speranţa nejucată a unui ,spectator" pe care-l fericeşti puţin, chiar şi minţind din curtenie. Însă cînd lucrurile iau întorsătura unui aranjament destul de lucrativ, şi judecăţile, fireşte, se complică. E ceea ce se-ntîmplă, la scară mare, în primul roman al lui Ioan T. Morar, Lindenfeld, de curînd publicat la Polirom.

Într-un sat din România, la nişte ani de la Revoluţie, dar încă destul de aproape cît să se mai ştie rînduiala, vine ,vizita". Totul se făţuieşte la repezeală, se cheamă oameni şi se repetă, nu atît ca să pară totul normal, cît ca să ,dea bine". Pînă aici, nimic neobişnuit. Doar că în Lindenfeld, localitatea nemţilor din Banat, se întîmplă fapte mai ciudate. Întîi, cînd se povesteşte despre el, parc-ar fi şi parcă nu e. Nişte ,boemi" (adică trăitori în Boemia), care se numeau pe ei înşişi pemi, şi-au căutat, pribegind, un rost aici. Şi au făcut un sat de oameni tineri. Pe urmă, vremurile s-au schimbat, comunismul i-a forţat ba să plece înapoi, ba să ia drumul Siberiei, fiindcă i-au adăpostit pe românii din Rezistenţă. Puţinii rămaşi au îmbătrînit, s-au înrudit, în izolarea lor, tot mai strîns între ei, pînă cînd neamul li s-a stricat şi a dispărut. După cincizeci de ani, Klaus Bernath, plecat în Germania dintr-un cătun care abia începea să scîrţîie, dar n-ai fi zis că se duce, vrea să vină înapoi, nici el nu ştie prea bine de ce. Rudele lui, veri, verişoare, nepoţi şi-au trăit toată viaţa, aceea pe care le-o cunoaşte Klaus, într-o casetă cu scrisori. Cu oamenii care-ar mai fi acum