Marturisesc ca ma intereseaza prea putin cine va fi viitorul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane si intrigile oculte care inconjoara alegerea acestuia. Mi se pare mult mai important modul in care Biserica va reusi sa gestioneze relatia cu statul si cu credinciosii.

Poate pentru prima oara in istoria noastra Romania este un stat autentic democratic, laic si angajat in respectarea drepturilor omului, inclusiv a libertatii religioase. Cu alte cuvinte, Romania nu mai este si nici nu mai trebuie sa fie un stat crestin. Biserica trebuie sa accepte acest fapt politic si sa caute sa isi redefineasca relatiile cu acest stat laic si modern. Orice incercare de a reveni la statul crestin ar fi o negare periculoasa a modernitatii si un atentat la libertatile individuale. Intrebarea este daca Biserica este capabila de aceasta reforma interna. Trecutul ne arata ca nu.

Avem o foarte lunga si nefericita traditie culturala in care ecuatia roman = crestin a fost considerata drept un adevar absolut, iar Biserica oficiala s-a straduit din rasputeri sa lase acest adevar neschimbat. Incercarea de acum cativa ani de a impune Biserica Ortodoxa drept biserica nationala prin Legea cultelor nu a insemnat altceva decat o tentativa anacronica de a prezerva aceasta "realitate" nationala. Ecuatia roman = crestin este una dintre cele mai negre pete pe istoria moderna a Romaniei pentru ca, printr-o tranzitivitate deloc subtila, s-a ajuns la formula roman = neevreu. Antisemitismul a fost o trasatura atat de puternica a vietii noastre politice incat devenise aproape o proba de patriotism. Eminescu, Hasdeu, Alecsandri sau Kogalniceanu sunt autorii unor pagini de un antisemitism dezgustator. Daca luati dezbaterile din Parlamentul Romaniei din 1877, cand se discuta acordarea de drepturi politice evreilor, veti descoperi niste discursuri – il amintesc numai pe cel al filozofului Vasile Conta –